«

»

Magdalena ALBU: PLEDOARIE PENTRU CREŞTINISM (CREŞTINISMUL = AICI ŞI DINCOLO, DIMPREUNĂ…)

ALBU Magdalena x2

„Neclintit râul, fără de punţi.
Înecaţii din veac, trestii şi nuferi tăcând.
Vânătă pielea apei. Aici Dumnezeu
Niciodată n-a coborât.”
(Radu Cârneci – Banchetul în doi – Sonetul LXXXI, fragment)

Astăzi, religia creştină se află la o mare răscruce de drumuri, de unde se poate înălţa ori se poate pierde. Depinde cum luptă pentru a-şi defini cu sinceritate şi coerenţă miezul adânc al propriei filozofii interioare şi imaginea. Însă nu despre acea imagine de tip pr-istic vorbim noi aici, ci despre o radiografie exactă de sine, o poză amplă, nefardată cu intenţie, dar catalizatoare prin însăşi intensitatea Verbului de Lumină transmis către umanitate. Căci astăzi, într-o lume care nu te invită ostentativ decât la decadenţă şi puternic frig existenţial, creştinismul, prin oferta sa largă de atribute (re)umanizante şi (re)umanizatoare, produce o cantitate infinită de Lumină în stare să dezgheţe şi să lămurească cele mai intransigente şi înţepenite conştiinţe şi inimi.

În creştinism, poţi să stai, clipă de clipă, ochi în ochi, cu oricare dintre cele două lumi. Nici Aproapele (Aici) şi nici Departele (Dincolo) nu te vor refuza vreodată. Ai de-a face, în mod direct, cu o permanentă invitaţie la cercetare practică a universurilor lui Dumnezeu. Şi asta se întâmplă deoarece creştinismul reprezintă o veritabilă ştiinţă exactă, o matematică bine fundamentată biblic a celor două tipuri de realitate în care Fiinţa umană, iată, sălăşluieşte. Aici şi Dincolo se întrepătrund continuu şi tainic în interiorul filozofiei creştine printr-un lanţ generaţional căruia nu i se poate stabili, deocamdată, cu certitudine, o anumită dată de naştere. Se poate vorbi, desigur, la nivel scripturistic, de o creaţie primară a divinităţii, de un Adam şi de o Evă, protopărinţii care au asigurat, practic, startul lungului şir biologic uman de până acum. În timp, se vor lămuri, însă, multe dintre aceste necunoscute de moment, fapt care va consolida ori, dimpotrivă, va detrona o serie de borne considerate multă vreme drept cadre fixe în sfera gândirii omeneşti.

Creştinismul nu este o scoatere ori o propunere de dezertare – condiţionată sau nu – din timpul fizic, strict teluric, liniar, în cel al eternităţii divine, al atemporalului increat, să-l numim, ci o aducere dimpreună a două elemente fundamentale pentru Fiinţa umană: Aici şi Dincolo, văzute ca o prelungire unidirecţională a rostuirii primului în celălalt, o îmbinare absolut necesară, prin intermediul morţii biologice, între două lumi complet diferite ca alcătuire şi mod de organizare concretă. Tendinţa de adverbializare a ambelor universuri suplineşte, în mare parte, cunoaşterea şi necunoaşterea, la un loc, a parametrilor definitorii ai acestora, dar şi dorinţa de completitudine semantică şi de aşezare a acestor locuri geometrice precise într-o dimensiune globală, totalizatoare a ceea ce presupune fiecare dintre ele în parte.

Creştinismul, prin forţa lui lăuntrică, anulează complet, din punct de vedere fizic şi semantic, întunericul. Practic, îi deparametrizează geometria alcătuitoare, împrăştiindu-i definitiv particulele elementare, tot aşa precum vântul spulberă cu putere, de colo până colo, cristalele nisipului din deşert. Necreştinii (îi încadrez în această denumire pe cei de alte confesiuni şi pe atei), prin apartenenţa lor la diferite segmente religioase sau la calea unisensuală, dar destul de ofertantă, până la urmă, în sinea ei, dacă ne gândim bine, deşi pare de-a dreptul paradoxal, a ateismului practicant, au foarte multe de pierdut prin necunoaşterea pârghiilor de analiză christice. De ce spun acest lucru? Fiindcă – şi fac aici conexiunea cu ceea ce afirmam la începutul textului – nu au posibilitatea de a vedea şi compara, ca într-o operă filmică bine realizată, cadre cinematografice diferite, unghiuri vizuale multiple, tonalităţi aparte de voce, care, laolaltă, pot construi, într-o fracţiune de secundă, sau pot face să expoldeze, iluminatoriu, sensuri. Pierd mult, practic, pierd tot aceşti oameni, tocmai pentru că nu au descoperit modul cum să-şi aproprieze legătura dintre cele două lumi – propriile lor lumi, până la urmă, căci Aici şi Dincolo sunt caracteristicile funciare ale oricărei fiinţe de pe acest pământ, indiferent de borna kilometrică ori (a)spirituală a Pământului la care ea există.

Dar poate că unora nu le place să cerceteze, să compare, să observe şi să înţeleagă legăturile vizibile şi invizibile ale şi dintre cele două universuri cognoscibile (cognoscibile, evident, în măsura în care este realizabil, momentan, acest lucru) sau poate că nu li s-a oferit niciodată şansa de a experia, cu niciun chip, aşa ceva. E-adevărat că, parcurgând cu privirea epocile ştiute ale istoriei lumii, se observă cu rapiditate faptul că multe dintre ele şi-au limitat câmpul vizual numai asupra laturii materiale, o latură, sigur, cu importanţa ei relevantă, însă restrictivă, extrem de restrictivă asupra cadrului complet, în care trebuie analizat parcursul fiinţial şi post-fiinţial al persoanei în spaţiul său de Aici şi, ulterior, în cel de Dincolo. Or, creştinismul dă la o parte, prin intermediul gândirii christice, acest strat impenetrabil, acest „hardpan” de puternică autolimitare umană (autolimitare născută din nimic altceva decât din îndelung cultivata, din păcate, ignoranţă individuală şi colectivă), propunând deschiderea spre cunoaştere, spre explorare a universului fizic şi a celui metafizic într-o cheie care apropie totalmente Omul de Lumină. Cel mai bun exemplu în contextul de faţă sunt vieţile sfinţilor, cu suma lor de experienţe personale unice cu tot, însă având acelaşi numitor comun – cunoaşterea adevărată a celor două tipuri de realitate prin credinţă.

Pentru mine, creştinismul este egal cu Aici şi Dincolo aduse dimpreună. Iar această aducere dimpreună, existentă, iată, în cadrul g

ALBU Magdalena x2

Magdalena ALBU
Naşterea Mântuitorului Cristos
25 decembrie 2017
Bucureşti

Lasă un răspuns