«

»

Ion Gănguț: Valențe mitologice ale bradului la români

Este neîndoielnic faptul că bradul a exercitat o adevărată fascinaţie asupra românilor din vremuri imemoriale până în zilele noastre. Dintre multitudinea de motive, le-am identificat pe cele esenţiale: este arborele care rămâne verde pe toată perioada anului( simbol al vitalităţii); forma rectilinie a trunchiului, simetria crengilor, înălţimea şi anvergura coroanei impresio- nează prin semeţie şi măreţie; este arborele cel mai răspândit în pădurile noastre carpatine.
Cele mai vechi reprezentări ale bradului apar încă din neolitic în culturile Hamangia, Boian, Gumelniţa sau Cucuteni, pe obiecte ceramice, pe pereţii peşterilor,sub formă integrală sau simbolizat prin rămurica de brad ori frunza de brad. Zeiţa Bendis a tracilor este reprezentată cu o ramură de brad în mână.
În viziunea mitică a geto-dacilor, devine „arborele cosmogonic,arborele vieţii,un fel de axis mundi,care străbate cerurile cu coroana lui plină de aştri…sub coroana lui protejează ginta sau tribul…,iar sub rădăcinile lui adăposteşte o lume subterană,a demonilorˮ (Romulus Vulcănescu, „Mitologie românăˮ, Ed.Academiei, Bucureşti, 1987, p.90) .
În paleofolclorul românesc întâlnim descrieri impresionante ale bradului ca arbore cosmic: „Sus în vârful muntelui/ creşte bradu brazilor,/ de mare şi înfoiat /tot ceru l-a îmbrădat,/soarele în cetini,/ luna între ramuri,/ mii şi mii de stele / între rămurele” (ibidem,p.485).
Importanţa bradului în mitologia românească este covârşitoare şi se probează şi prin faptul că este legat de evenimentele capitale ale existenţei omului: naşterea, nunta şi moartea,într-o mitologie a vieţii,dar şi a morţii.
Astfel,copilul nou-născut era închinat,dăruit şi înfrăţit cu un brad de părinţii care îngenunchiau şi rosteau ritualic:,, Brade,/ mării brad,/ nu te mânia,/ nu te înfoia,/rogu-mă brad ţie / să-l primeşti/ şi să-l ocroteşti pe…”( ibidem,p.195) .
Ca arbore de nuntă, mirele urca, după ritual, în vârful său, de unde lua însemnele nunţii, năframa,smocul de busuioc şi plosca plină cu vin, pe care le înmâna miresei. În alte zone,după ce era împodobit cu panglici, beteală şi flori, era purtat la casa miresei de un flăcău numit brădar,iar în timpul colocăriei acesta juca hora bradului, spunând: ,,Bradule, brăduţule,/ te jucăm, drăguţule,/ la casa miresii /şi a împărătesii /ca să ţii tu parte/ mirelui de departe (ibidem, p.186) .
Bradul funerar constituie ipostaza cel mai des întâlnită şi cea mai plină de semnificaţii mitico-magice. Pentru tânărul sau tânăra nelumiţi, el simboliza mireasa ( bradul-nevastă) sau mirele ( bradul-soţ). Numai prin nuntirea mortului, acesta putea reintra în ordinea firească a cosmosului. O ceată de flăcăi îmbrăcaţi de sărbătoare, înarmaţi cu topoare,doborau un brad după ce îşi cereau iertare de la acesta:,, Cine m-au minţit/ de m-au coborât/ ca să vie tot ducu/ la cap de voinicu,/vânturi să mă bată,/soare să mă ardă?/ Bradule,fârtat,/rău te-am încercat/ când mi te-am tăiat/ cu vorbe frumoase/şi securi tăioase”( ibidem,p.196).
Interpretarea morţii ca nuntă este o caracteristică ancestrală a românului, lucru ilustrat magistral şi în balada „Mioriţaˮ.Ajuns la casa mortului, bradul era împodobit cu panglici,cu flori albe de mire sau mireasă şi sprijinit de casă. Apoi era purtat în alai înaintea mortului până la groapă, după care era înfipt la capul mormântului.
În acest context, bradul apare încă o dată în ipostaza de arbore cosmic, care face posibilă trecerea sufletului din lumea aceasta în lumea cealaltă.Sufletul are de trecut o mare adâncă numită Apa Sâmbetei, în râpile căreia se află un brad colosal,numit bradul zânelor.Sufletul celui plecat se roagă de brad să-i întindă vârfurile crengilor ca să poată trece dincolo: ,,Bradul se gândea/ şi trupinele-ntindea,/Iară mortul îmi trecea,/unde dorul îl ducea,/ Marea fără nume,/l-aielaltă lume”( ibidem,p.208).
Între om şi brad există o consubstanţialitate mitică. După un ritual milenar, copilul era închinat de la naştere la brad, se înfrăţea cu acesta, având grijă de el în timp ce creşteau împreună. Destinul lor se împletea pe tot timpul vieţii, dar şi după moarte. Când tânărul se îmbolnăvea, părinţii mergeau la brad să-i ceară ajutorul. Când se însura, bradul participa la nuntă alături de miri şi nuntaşi, era purtat în hora nunţii de brădar, iar după nuntă era urcat pe casă pentru protecţia noii familii. La moarte, bradul îl însoţea până la mormânt, unde îl veghea şi-i trimitea sufletul pe lumea cealaltă.
Toate aceste funcţii magico-mitice, ritualice şi ceremoniale ale bradului sunt ilustrate plenar în creaţiile literare populare, de o bogăţie şi diversitate impresionante, care adaugă conotaţiilor mitologice şi o aleasă haină artistică.

Lasă un răspuns