«

»

Irina Lucia Mihalca – versuri

Reamintirea

Uneori trupul, prin sarea pământului,
fără să vrea, fără să ştie,
refuză să te-asculte, se clatină, nu urcă scări,
o continuare a nopţii petrecute fără mine.
Să nu calci frunzele căzute,
acolo vibrează pământul,
acolo speranţele nu mor,
doar gândurile albite în noua zi!
……………………………………………..
În razele luminii neînserate urmăreai
sclipirile din ochii mei copilăreşti.
Ai vrea să rămâi
pentru totdeauna în camera mea.
Ne-am sărutat, timpul se-oprise,
iubirea-nflorea în atingerea noastră.
M-am îndreptat spre bibliotecă
şi-am luat un îngeraş de pe un raft:
– Păstrează-l, să-ţi aducă aminte de ziua mea!
Îţi va purta noroc, vei îndura multe,
dar vei trăi mai mult!

Irina Lucia Mihalca

Cu degetele mele fine şi reci ţi-am atins buzele,
ai simţit nevoia să te contopeşti, să rămâi,
să te uiţi în mine ca un obiect pe o bancă.
Am început să dansăm, un parfum subtil
emana din căldura trupului meu,
ca o grămăjoară de flori de tei.
Tăceri şi pâlpâiri de lumină…
Mi-ai mangait părul, gâtul, sânii,
am început să plângem,
zguduiţi ca un torent de-acel fluid.
Nu-nţelegeai ce se întâmplă cu tine.
Abia te-am regăsit, mi-e frică
să nu te pierd, iubito!
Am respirat parfumul cireşilor din tine,
ai răsărit atunci când nu mai speram
că ploaia binecuvântărilor divine o să reapară!
Ştii să chemi adâncimile la suprafaţă,
ştii să dai glas tăcerilor! – mi-ai spus.
De ce te temi, de ce eşti trist, dragul meu?
De moarte, de clepsidra în care suntem închişi!

Învelită de braţele tale, între vis şi plutire,
am simţit zidul uitării prăbuşit.
E o iubire veche, o iubire reamintită,
sufletele sunt unite pe vecie!
Intri în locurile unde numai eu mă cunosc,
reuşeşti ce eu nu pot,
e împlinirea a tot ce sunt,
rămân acolo unde mă regăsesc,
aşezată-n inimă eşti,
cuvintele nu ar fi îndeajuns
să-ţi spun cât te iubesc.
De unde foamea asta după iubire, iubito,
nu înţeleg căutarea, zbaterea,
zborul, freamătul acesta nestăvilit?
Viaţa se manifestă,
deschide-te, e tot ce-ţi trebuie!

În adierea sărutului, gustul meu
se-mplinea-n sângele tău
ca o incantaţie revărsată peste tot,
plângeai ascultând, n-ai fi vrut
ca melodia să se termine
şi n-ai fi vrut să ne mai despărţim.
– Nu te mai îndoi, iubito,
mai apar cutremure
acolo unde sunt atâtea pătimi,
esenţa însă e magie şi iubire!
– mi-ai şoptit, risipindu-te uşor…

Reîntregirea

Lumina nevăzută
străbate culoarele memoriei,
cuvintele curg neîncetat,
precum ploaia calmă şi caldă din cer
în inima pământului.
Treptat, muzica se strecoară,
deschizi şi pătrunzi
prin noi lumi,
în toate părţile
pare să zbori.
Un pas.
Un salt de octavă.
Un dans.
O adiere.
Beatitudine.
Încotro te îndrepţi?
Într-o continuă expansiune,
eliberat,
laşi totul în urmă,
treci prin atâtea porţi,
te reconectezi
cu fluxul tuturor călătoriilor purtate,
cu necuprinsa câmpie de amintiri calde, profunde,
de percepţii, trăiri, dorinţe şi vise
ce-ţi pătrund din ce în ce mai adânc,
în armonie
te contopeşti cu ele.
Înaintezi.
Într-o oglindă
te surprinzi zâmbind,
în ochi te priveşti, recunoscându-te,
o fericire neasemuită creşte,
înfloreşte,
te-nconjoară,
sincronizată
cu tine din tine.
Nu eşti singur,
cu tine eşti şi mereu ai fost.
Înconjurat de iubire, de lumină,
eşti pregătit să fii Tu!

23 iunie 2016

Renaşterea

Apele se mişcă
în acel loc numit inimă,
undele ei ating cerul deschis pentru tine,
spre pârgul iubirii
cobori încet pe trupu-i fremătând,
până la explozia finală
miliarde de licurici îndrăgostiţi
simţi în ochii flămânzi
de culoarea văpăii
din adâncuri.

Miresme de primăvară
în valuri se-mprăştie în inimă.
Lumini şi umbre
se rotesc,
trec prin tine.

Magie de seară,
gândurile plutesc,
din aripi vii de curcubeu.
Extaz. Nemărginire.

17 noiembrie 2016

Ridicarea vălului

Deşi nu mai rostim niciun cuvânt,
dialogul continuă într-un cer nicicând văzut,
nici vehement, nici duios,
nici cu viaţă, nici fără viaţă.

Un fragment dintr-un peisaj îndepărtat
se micşorează încet, blând,
pe un câmp alb
se conturează o cărare neagră.
O topire tăcută pare a fi totul, făcând uitate
gestul aprinderii şi para luminoasă
în care se zbat
atâtea posibile întâmplări.

Orbit de-atâta mirare, în tainica-nserare,
rătăceşti pe umbroasa cărare.
Oare ce s-ar întâmpla cu tine, cu noi,
dacă şi astăzi, şi mâine,
am rămâne să privim
cum se topeşte lumânarea?

Soarele apune, noaptea se destramă,
ziua se sfârşeşte, omul uită, omul moare,
dar o lumânare ce arde
rămâne acelaşi tablou dramatic.
Sunetul muzicii
curge în liniştea dintre note,
se-aude în noaptea nesfârşită
chiar şi atunci când
pentru toţi pare a fi dimineaţă.

Universul picură rătăcit între noi,
iar fiecare petală
departe îşi poartă povestea.
Străbaţi cu atenţie unda ce caută
să iasă, să se facă auzită.
Privirea îţi joacă feste, se frământă,
alunecă uşor,
pluteşte în bătaia vântului,
aleargând după umbrele
ce se agită în dansul lor,
ca, la final de joc,
mult timp să rămână nemişcate.

În sânge, încă, îi simţi clocotul,
doina, şoapta, chemarea…

Solaris

Sub pecetea lui Solomon, timpul şi spaţiu se diluează.
Ameţitor, cu arome tari, pătrunzătoare,
într-un ritm obsedant,
abrupt, dinamic şi fluid,
sub potopul iubirii o auzi cum geme încet,
vrei să-i simţi gura pe trupul tău,
buzele ei flămânde îţi caută gustul iubirii.
O simţi cum tremură încet, ah, o simţi!

  • Hai, iubito, ia-mă în braţe! Desfă-te, floare a iubirii mele,
    să-ncep să te sărut cu mângâieri
    şi tremurul dorinţei să-l simt electrocutat,
    să cad pe tine de-atâta nesaţ dorit, să beau din tine!
    Mi-e foame de tine, iubito, te visez,
    soarele meu creator de curcubee
    peste sufletul meu zdrenţuit de furtuni,
    limanul meu de linişte
    te caut prin univers
    şi te găsesc, mă uit la tine
    să-ţi descos gândurile, trăirile, visele!

Îi simţi respiraţia cum tremură,
lumină curgătoare, realitatea eterică
se contopeşte cu visele tale,
agăţându-se de dorinţe, încă, neformulate,
împins printr-un vortex spre
o nouă recunoaştere a ceea ce eşti.

Un stâlp de flăcări
cerul de-azur îţi luminează.
Asemeni fiului risipitor, cazi în genunchi,
aplecat în faţa desfacerii zăvorâte în lacrimi,
de parcă ai privi pe un geam aburit,
se deschid şi închid lumi.

Îndoielile şi întrebările ţi-au fost limpezite,
prin uniunea sacră a flăcărilor gemene.
Fascinat şi sedus, acum ştii,
contopirea oamenilor este un dar,
capătă proporţii copleşitoare.
Într-o oglindă, în magice poveşti,
se desfăşoară tulburător pe ei înşişi şi, reciproc.
O călătorie siderală spre tine,
doar pentru tine, diamantule, cât timp exişti,
cât timp eşti Tu, cel ce respiri viaţa!

16 noiembrie 2016

Lasă un răspuns