«

»

Ion Gănguț – Casa la români. Semnificaţii mitico-magice

În viziunea mitologică naţională, casa, în deplină comuniune cu natura terestră şi cosmosul, reprezintă un microspaţiu sacru, cu bogate semnificaţii ritualico-magice. Casa arhaică, sub forma bordeiului obişnuit sau a colibei din bârne ori chirpici, se construia după ce aveau loc ritualurile de construcţie care începeau cu cele de consolidare a temeliei, prin sacrificarea unui animal sau a unei păsări. Unul dintre miturile fundamentale ale românilor este cel al jertfei pentru zidire, ilustrat artistic într-un mod magistral prin legenda meşterului Manole.
Prispa sau pridvorul reprezintă locul de trecere, spaţiul ce leagă casa de pământ, unde aveau loc ritualuri legate de cele trei momente fundamentale din viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea.
Pragul casei îndeplinea un rol complex. Acolo se opreau mirii întâmpinaţi de socri şi naşi. Mirele o ia în braţe pe mireasă şi o trece pragul casei pentru a rămâne uniţi în armonie până la moarte. Tot acolo se opreşte sicriul pentru ca mortul să-şi ia rămas-bun de la tot ce-l lega de casă şi de viaţă.
Fereastra, ochiul de legătură cu universul exterior, servea în familiile cu nou-născuţi morţi pentru vinderea ultimului născut unei rude apropiate sau unui străin, târg simbolic, după care mama îl răscumpăra pe prispa casei , intra cu el pe uşă, cu nume schimbat, alungând astfel moartea din preajma casei. Pe fereastră erau furate fetele de măritat ai căror părinţi se împotriveau nunţii cu un anumit flăcău.
Vatra, spaţiul sacru al focului, îndeplinea un rol fundamental în casă. Pe vatră se năştea prima dată, ca să aducă noroc, se bolea pe vatră sau pe cuptorul vetrei, se făceau vrăji sau se blestemau oamenii care doreau răul casei.
Hornul, în afara rolului domestic de a elibera fumul, era considerat şi ca drum al sufletului celui mort, dar şi ca loc pe unde pătrundeau spiritele malefice,duhuri rele, strigoi, zburători etc.De aceea, în vârful său se agăţa un cap de cocoş sau un rât de porc pentru alungarea acestora.
În preajma unor sărbători, se ungeau cu usturoi uşile, ferestrele şi clanţele, se aprindeau ramurile de salcie de la Florii sau lumânările de la Paşti, pentru a împiedica apropierea duhurilor rele ale pământului şi ale văzduhului.
Potrivit unor reguli tradiţionale ancestrale, când familia era plecată la lucru, uşile nu se încuiau niciodată. Stăpânul casei lăsa pe prag un topor sau un ciomag ca semn de avertizare. Cine viola spaţiul sacru al familiei era aspru pedepsit. Casa profanată era purificată prin fumigaţii cu răşină de brad, ca şi de Anul Nou, după un rit ancestral, obicei preluat mai târziu şi de biserica ortodoxă.
După cum observa ilustrul cercetător Romulus Vulcănescu, „casa a devenit pentru român
centrul microcosmic al activităţii lui spirituale magico-mitice,în care se reflectă rânduiala macrocosmosului întregˮ( „Mitologie românăˮ, Ed. Academiei, Buc.,1987, p. 452).
În concluzie, casa reprezintă ecosistemul său cultural, în atmosfera căruia s-au ţesut credinţele, miturile şi legendele sale, de o bogăţie rar întîlnită, şi care, din păcate, sunt atât de puţin cunoscute de generaţia tânără.

Lasă un răspuns