«

»

Nicolae Vălăreanu Sârbu – poeme

poza-Valareanu

Ce cred şi nu cred

Nu mă deschide să vezi cum sunt,
de ce strig prin cuvinte
de mi se pierde suflul,
mă lasă între ce cred şi nu cred
din tot ce mi se spune
până mă vindec de răutăţile înghiţite cu totul.

Încep să mă prind cu funii de cer
fără să muşc din fructele mâniei,
caut drumurile care trec prin anotimpuri,
să nu hoinăresc degeaba prin lume
ci să-mi pun piatra de hotar
dincolo de orizontul ştiut de hoţi
unde pot dormi liniştit
cu amintiri cu tot.

Sub un pseudonim local

Risipesc iluzii ascunse dincolo de realitate,
strâng în mâini frunze veştede,

toate culorile toamnei mă dor
cu nostalgiile uitate acasă
pe hârtii volante, scrise.

Mă botez în cuvinte
sub un pseudonim local.
Nu vreau să mă recunosc vinovat
în versurile din poeme
înainte de cununie.

Nu vreau să ştiu de moarte
c-un nume real
şi nici muzele n-o să le ştiu
în carne şi oase.

Vreau să-i scriu mamei
cu gesturile naive de copil
necuvintele păstrate-n amintiri.

Nu ştiu nimic despre umbre

Cineva mă strigă cu nume necunoscut
şi-n urechi curg sunete de flaut
pe care nu le percepe timpul
în care mă scald ca într-o mare
fără ţărmuri.
Noaptea mă înfăşoară şi ea cu in
mieliţat manual.

Nu ştiu nimic despre umbre
dar ştiu despre întunericul din lume
pe care nu-l vede nimeni din umbră
şi nu-l scoate la lumină.

Toţi cei care-l văd sunt orbi,
sunt îngheţaţi de nepăsare şi visează
prin vorbe.

Când o să se facă ceva
n-o să vă spun
mai bine scriu, să se păstreze.

Tot ce o să scriu

Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor,
îmi plac tăcerile care se degaje
şi rămân în miezul înţelesului personal
în care inima pulsează pe note virtuale.
Sunetele vibrează cu aripile deschise,
cad în cântec,
le ştiu toate nuanţările
şi alunecările dese în emoţie.

Am pierdut ocazia să sar din vorbe,
să cuget la ce vor să spună
ca cel mai virtuos cititor
ce-şi pulverizează prin gânduri
aroma cărţilor cu poeme
recitate cu sufletul plutitor.

Aşteptarea curge precum apa

Tu locuieşti într-un ţinut
dintr-o lume imaginară
în care femeile zâmbesc rar
şi bărbaţii învaţă să le fure surâsul.

Eu rămân în acest univers cu decor,
un călător pe acelaşi drum
pe care trec pescarii la râu,
să-şi vindece tumultul pătimaş
şi peştii nu-l înţeleg.

Aşteptarea curge precum apa
şi clipocitul ei îmbracă tăcerea
c-un surâs închipuit
care vindecă răni.

Tu nu mai ai aripi

Îşi punea iubirile în cutii
şi le dădea drumul pe apă

Vroia să fie liberă lîngă mine
să nu mă mintă,
noaptea o dorea una de mireasă
cu braţele încolăcite după mijloc
şi ochii în tavanul gîndurilor,
le înghesuia flămînde între coapse.

S-a făcut dimineaţă
ca într-un turn fără clopote
din care zboară păsări de noapte
speriate de răsăritul soarelui.

Tu nu mai ai aripi
doar mângâieri pe nervura vorbelor
care-mi schimbă ziua,
o botează în sângele luminii.

Tu ai o iubire ascunsă

Noaptea a rămas în hăurile adânci,
la început sunt păduri de fagi,
dar mai jos locuieşte ecoul
care se trezeşte la orice strigăt şi răspunde.

Nu-mi spune cum pătrunde soarele,
eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii,
tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm
fantomele de la sfârşitul prevestit.

Tu ştii cum alunecă vorbele mai repede decât faptele,
în tine se petrec plecări şi sosiri,
eşti o înserare în cuvinte, care prinde floare
scrisă pe hârtie parfumată,
respiri întunericul într-un aer închiriat,
pe care nu-l plăteşte nimeni
şi timpul se ondulează pe margini.

Tu ai o iubire ascunsă şi eu o viață rămuroasă,
plină de căutări,
cu frunzele fac acoperiş gândurilor
sub care păsările îşi pun cuiburile
şi clocesc viitorul.

Am vrut să şterg mulțimea de pete stropite,
cerul lasă roua să le învăluie
de nu le mai deosebeşti culoarea
şi totul se stinge.

Noaptea are zel de mireasă

N-am fost cum crezi
acum sunt
şi cresc între noapte şi zi cu câte un strop,
fierb într-o speranţă de fructificare
de teamă să nu rămân sterp
ca un suflet ars.

M-am socotit, am hotărât şi am plecat
fără nicio supărare ori ruptură,
vreau să câştig ce n-am avut
şi să împart înţelegerea cu inimă
într-un ritm cu care mă îndepărtez
de tinereţea iluziei.

Presat de fiecare clipă până la ultima
a rămas între mine şi tine un întreg,
măr ce nu cade.

Mă regăsesc în verbe de lumină,
să te ascult cântând la flaut
în toamnele vârstei.

Şi când mă priveşti pe ascuns
cu o mirare desenată subţire
ochii nu uită,
nu trădează,
noaptea are zel de mireasă.

În amiaza c-un cireş înflorit

Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.

Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.

În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.

Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu, 26.01.2017

 


EXODUL SPRE PĂTIMIRE

Nicolae Vălăreanu Sârbu | În amiaza tăcerii
Urmăresc de la un timp cum, prin activitatea sa publicistică, Nicolae Vălăreanu Sârbu ajustează cu migală, tenacitatea și profesionalismul omului de carte autentic, un veritabil corp literar.
În recentul volum apărut la Editura LifeArt, discursul liric e atrăgător, clar, împlinit, dând sens, realitate și autenticitate poemelor. Autorul aruncă sub ghilotina cernelii strigăte de vis mănos și așterne, ștergare de zbor pe care zveltă, fină, inedită pășește poezia ca o solie de lacrimă fericită spre inimile noastre.
În acest mod autorul restituie contemplației, intuiției, cu vocație, autoritatea frumosului și profunzimea să conserve natural libertatea, patrimoniul de binecuvântari al acesteia, căile pe care suprema ființă creativă se manifestă și dobândește veșmintele spirituale de trebuință.
Poetul animă astfel, printr-o procesiune a contactelor lumile, concepțiile, infinitul, miracolele, cotidianul, amănuntul încât versurile apar ca o expresie plastică a unui cultivator de mirodenii emoționale și spirituale și dobândește veșmintele spirituale prin care își trăiește arta.
La cugetările sale în acest volum adaugă cu măsură și inspirație Viața, străbătută armonios de armoniile a tot ceea ce îi conferă omului suplețe, morală ancestrală, divină, umană și-l preface în destin.
Astfel, poetul transferă gândurilor un ritm grațios, calm, apt a grava în plasma versurilor forme tinere de constiință nefragmentate în relieful altor aspirații. Versul este unduios, vertical și ilustrează dezlegat, deslușit prin linii ample înclinația poetului de a dărui lumii istovită, sceptică, însingurată, o noua devenire. În exodul spre pătimire fără excese de pesimism, exaltarea saturată de naivități statice ori misticism desuet poetul stăruie a defini, prin numeroase poeme, dimensiunea și atributele adorației exprimate, fecunde, înrămată, în burguri de singurătăți, judecăți și sentimente distilate să aprindă și să pulverizeze punțile iluziei.
În temelia versurilor poetul strecoară cu dibăcie boarea neantului care scapără înfloriri viclene, năluci îmbobocite și acceptul că numai în ,,ecuația vântului’’ există ,,anotimpul fără singurătate”, că numai prin ,,odăile timpului” ,,întunericul se depune pe obiecte”, că doar aici oameni nu mai sunt ,,ruginiți de emoții’’ doar aici poetul împlinește tot ce are de împlinit. În limbajul gândurilor adaugă rafinament, calificare, dinamică palierului de registre al accesului la permanență și adevăr, la viul dorinței și voinței de a nu trăi secvențial în constrângerile imaginației, inteligenței, nostalgiei, ci plenar pentru a-și desluși, redobândi definitiv identitatea spirituală, superioară.
TRAIAN CHIRICUȚĂ Bucureşti 2017

Lasă un răspuns