«

»

Mihai Merticaru – Coroană de sonete

Mihai Merticaru

(SONETELE FEMEII)

I

Sonete, fără ea,nu s-ar mai scrie,
Florile n-ar mai răsări în sere,
Nici albinele n-ar mai face miere,
Aştrii s-ar rătăci prin galaxie,

Pământul n-ar mai avea emisfere,
Seva n-ar urca în viţa de vie,
Calea nu ne-ar mai fi în colilie,
Soarele din cer s-ar vedea cum piere.

Femeia-i forţa de gravitaţie,
Inspiratoarea operei de artă,
Ce te înalţă-n starea de graţie,

Te încântă, te bagă-n vibraţie,
E toată un zâmbet chiar când te ceartă;
Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă.

II

Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă,
Asta este femeia cea divină,
Pentru toate, numai tu eşti de vină,
Că nu ştii să te-orientezi pe hartă.

Pe cer, martoră ţi-i luna cea plină,
Că te-a lăsat să-ngheţi de frig la poartă,
Să stai, să meditezi profund la soartă,
Să vezi cum nenorocul vă dezbină.

Nu te gândeşti să te dai bătut nicicum,
Nici nu observi, cu tine, cum se poartă,
Urci neobosit pe unicul tău drum

Şi te vezi mergând iar cu ea la toartă,
Pentru că, dintotdeauna şi acum,
Femeia-i duhul operei de artă.

III

Femeia-i duhul operei de artă,
Răsare soarele din creştetul ei,
Din ochii săi albaştri ţâşnesc scântei,
La intrarea-n rai, e deschisă poartă.

Viaţa cu ea e o livadă cu tei,
Chiar dacă, din când în când, te mai ceartă,
Că-n dragoste supărarea se poartă
Şi-apoi ambrozia-mpăcării o bei.

Pe unde calcă, răsar crizanteme,
În văzduh, cântece de ciocârlie
Şi-n capul tău, fantastice poeme.

Vremuri mai prospere-ai dori să vie,
Dar, de sărăcie, tu nu te teme!
E superbă şi într-un sfert de ie.

IV

E superbă şi într-un sfert de ie
Zeiţa din spuma mării născută,
Dragostea din inimi să o ascută
Şi s-o transforme într-o feerie.

Femeia, planetă necunoscută,
Poate să-ţi facă viaţa o pustie,
Chiar de eşti stăpân pe-o împărăţie
Şi n-ai pe sufletul tău nicio cută.

Nu te umfla peste măsură-n pene
Şi nu te încrede prea mult în soartă,
Ţi-e scris să fii învinsul, nota bene!

Cu superbia-i prietenă la toartă,
Şoaptele-i tainice sunt mult viclene;
E improbantă ca o cvintă spartă.

V

E improbantă ca o cvintă spartă
Şi dulce ca o veche melodie,
Dar vraja nu ţine chiar sine die.
Fii îngăduitor cu-a ta consoartă!

O, fericire, puf de păpădie,
Necazurile tot nu ne mai iartă,
Nu le putem îmblânzi cu o cartă
Şi doar la comanda noastră să vie.

Când visează pădurea zori de muguri,
Pasărea se zbate în colivie
Şi,în viţa-de-vie, se coc struguri,

Voi doi ardeţi în vâlvătăi pe ruguri.
Cum să nu tânjiţi după armonie,
Tu, briză de mare, ea, vijelie?

VI

Tu, briză de mare, ea, vijelie,
Doar timpul poate s-o mai domolească,
Să-i mai smulgă de pe faţă o mască,
Să aducă în casă bucurie,

Să-i procure şi un amnar cu iască,
S-aţâţe focul când e penurie
De lună plină şi omotetie,
Iar pomul uită să mai înflorească.

Astfel veţi păşi pe poteci cu soare
Şi drama veţi schimba în comedie,
Să râdeţi cu poftă de ce vă doare,

Să strălucească bolta azurie.
Atunci ea va face şi o prinsoare,
La un tratat de pace să te-mbie.

VII

La un tratat de pace să te-mbie,
Ea se gândeşte când e-n toane bune
Şi suge ciocolată cu alune,
Ca să-şi facă vocea şi mai mierie,

Toată dulceaţa din lume s-adune,
Iar, dacă-i nevoie, poate să fie
Vrăjitoare sau doctor în magie
Ori să plângă cu glas de-ngropăciune.

În aceste deprinderi trecătoare,
E înzestrată cu prea multă artă
Şi seamănă cu o ploaie cu soare.

Apoi te miri cât de frumos se poartă,
Îţi jură că durerea ta o doare,
Dar alt fel de război cu tine poartă.

VIII

Un alt fel de război cu tine poartă,
Abia ce-a încheiat tratat de pace,
Iubita ce se-nchide-n carapace,
Că nu ştii de e vie sau e moartă.

Teatru a învăţat bine să joace,
Îi curge în sânge această artă,
O mănâncă presărată pe tartă,
Se frământă de parc-ar sta pe ace,

Magneţii ochilor adună stele,
Dar n-au învăţat să ceară-ndurare,
Ştiu bine să te bage în belele

Când adună albăstrimea din zare.
Luna se divide în pătrăţele,
Soarele, numai pentru, ea răsare.

IX

Soarele, numai pentru ea, răsare
Când zâmbeşte duios a vreme bună,
Ochii săi mii de carate adună
Şi sprâncenele, semne de-ntrebare.

Râsu-i cristalin până-n cer răsună
Când verbul a iubi vrea conjugare
Pe vreme verde, în văzduh, pe mare,
Pe partea cea nevăzută de lună.

O bucurie-n strai de margaretă
Uşor te-nvăluie, te ameţeşte
Cum primadona cu trup de egretă,

Ţi-alunecă din mână ca un peşte
Şi, totuşi, cine-ncearcă nu regretă.
Femeia e o floare ce gândeşte.

X

Femeia e o floare ce gândeşte,
Otravă dulce ce-n sânge se strecoară,
O mângâiere cu trup de vioară,
Miracol ce desînsingurățeşte,

Într-un vechi alfabet, o inimioară,
Visul terminat în coadă de peşte,
Mortarul din zidul care vorbeşte,
Mărgăritarul numit lăcrămioară,

Alchimia din ploaia primăverii,
Albeaţa covorului de ninsoare,
Taina adâncă din miezul tăcerii,

Rana sângerândă care nu doare,
Lumina sfântă din Noaptea-Nvierii,
Iedera urcând tenace spre soare.

XI

Iedera urcând tenace spre soare
Caută strugurii luminii grele,
Perlele din colanul cu mărgele,
Înălţimile mai ameţitoare,

Galaxiile cu acuarele,
Calea Lactee mai strălucitoare,
Eterna luceafărului splendoare
Şi sfânta armonie dintre stele.

Vrea să afle secretele profunde,
Dragostea care ne blagosloveşte
Ca până peste cap să ne inunde.

Cu şarm şi tact se strecoară şerpeşte,
Dorind să ajungă acolo unde,
Chiar şi în ger, dragostea înfloreşte.

XII

Chiar şi în ger, dragostea înfloreşte
Dacă inima rămâne curată,
Tot tânără şi nevitriolată,
Şi raţiunea-i întreagă, fireşte.

Dacă sentimentul e fără pată,
Fiinţa vibrează dumnezeieşte,
Sămânţa bună-n suflete-ncolţeşte
Şi-atunci iubirea e înaripată.

Ca-ntr-un vis, pe sub bolţi de curcubeie,
Păşim în cea mai lungă sărbătoare
Şi mai presărată cu flori alee.

Deodată, ca-ntr-un basm, pe cer răsare
Catedrală ce, pe umeri de zee,
Coboară cu primul nor de ninsoare.

XIII

Coboară cu primul nor de ninsoare,
Dar, cel mai adesea, pe aripi de vis,
Din întâmplare sau din destin prescris,
Amorul cu şaptezeci de picioare.

Vine, fără-ndoială, din Paradis,
Şi te prinde în straşnică strânsoare,
De crezi că-i venit cu gând să te-omoare,
Dar, cu mare plăcere, te laşi învins.

Paşii ţi-i poartă pe poteci cu lună,
Pe unde calcă, pământu-nfloreşte,
Preface vijelia-n vreme bună,

Te-nalţă-n cer, apoi te slobozeşte,
Te-aruncă-n patru zări şi te adună,
Te-nvaţă să trăieşti împărăteşte.

XIV

Te-nvaţă să trăieşti împărăteşte
Dragostea ce în forţă îţi apare
Cu ambrozie şi pâine cu sare,
Existenţa anostă-ţi aureşte.

Amorul vine pe la fiecare
Şi inima arsă i-o înverzeşte,
Şi-l prinde iară în gheară de cleşte,
Şi-l împresoară cu umbre bizare.

Răsare îndrăgostitul din rouă,
Călcând sub luna aurie neaua,
S-aruncă-n râuri de lumină nouă

Fericit că îi surâde safteaua
Şi prinde cu mâinile amândouă
Curcubeul, luceafărul şi steaua.

SONETUL-MAESTRU

Sonete, fără ea, nu s-ar mai scrie,
Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă.
Femeia-i duhul operei de artă,
E superbă şi-ntr-un sfert de ie.

E improbantă ca o cvintă spartă.
Tu, briză de mare, ea, vijelie,
La un tratat de pace te îmbie,
Dar alt fel de război cu tine poartă.

Soarele, numai pentru, ea răsare.
Iubita e o floare ce gândeşte,
Iederă urcând tenace spre soare.

Chiar şi în ger, dragostea înfloreşte,
Coboară cu primul nor de ninsoare,
Te-nvaţă să trăieşti împărăteşte.

Lasă un răspuns