«

»

Tit Tihon – versuri

Tit Tihon

lui Dan Zaharia

În sălile de clasă atinge profesorul Lacteea,
Enki, zeul înţelepciunii în ştiinţe îl sfinţeşte,
Cu multicolore curcubeie în cupele primite
Veşnică fie amintirea discipolilor învăţăcei.

Teorii, probleme zămisleşte-n lecţii maestrul,
Căutând experimente-n laboratoarele ştiinţei,
Sperând că la olimpiadele naţionale de fizică,
Vor şti să scrie ce maestrul Dan îi învăţase.

Arhimede, tu, primeşte spiritul lui Zaharia,
Ancestral profesor, venerat în lumea fizicii,
De muşatinii Colegiului Tehnic Vasile Sav,
Moştenirea sincretică fie-i veşnic neuitată.

.Nu e bine

Nu e bine…
că ştiu relativitatea
şi ce se petrece
în univers…

Am privit o stea
şi sunt tare trist
de moartea ei în galaxie
Nu e bine…

Privesc constelaţiile
şi viaţa o văd în trecutul
de dincolo de nori.
Nu e bine…

Mă prefac în cuante,
măsurat în parsecii
de dincolo de Soare.
Nu e bine…

Ce drum să aleg,
în suflet fie Dumnezeu
pentru demiurgul din mine?
… Poate e bine!

RESEMNARE

Ascultam din când în când cuvinte sfinte,
iubirea să-mi fie mai aproape de planete.
Mă resemnam smerit în rugăciunile divine,
căutând speranţa furişată-n avon pe icoane.

Altarele smălţuite-n rugă rămâneau reci,
izgonind iubirea rătăcită-n visurile mele.
Gândurile de gheaţă se zideau prin treime,
sus, prea sus de iluziile venerate-n stele.

Călătoream prin deşertul vieţii fără sfinţi,
o mână întinzând-o lumilor să mă-nchin.
Doream umilit să ascult lacrimile fierbinţi,
o rugăciune a călugărului smerită-n chin.

Uitasem credinţa, uitasem de Speranţa Ta,
Vorbele îmi rostogoleau cruci de-ndoială.
risipindu-se în spovedaniile ce-mi vor ierta,
mirul sfânt al resemnărilor fără-de şovăială.

O harpă se auzea în visul de peste noapte,
Iertarea izbăvirii scriindu-se-n spirala vieţii.
Mă ridic renăscut în divinele iluzii deşarte,
printre îngerii iubiri ce învăţau să zboare.

1

Lasă un răspuns