«

»

Virgil Gheorghiu, Dosarul deschis al unei biografii controversate

https://www.flickr.com/photos/cernegura/39516239234/in/dateposted/

Virgil Gheorghiu (în actul de naștere Vergiliu) se naște la 9 septembrie 1916 în comuna Războieni, cătunul Valea Albă, din județul Neamț și moare la 22 iunie 1992, la Paris. În actele oficiale, data nașterii este trecută 15 septembrie, satul Totoiești, pentru că tatăl, preot paroh în sat din 1914, nu-l declară la vreme autorităților. Este fiul lui Constantin Gheorghiu, preot al dinastiei Gheorghiu (fiul preotului Vasile Gheorghiu) din Valea Seacă, și al Mariei Scobai, din Blebea – preoteasă și mamă care și-a lăsat amprenta credinței cu o dîrzenie teodidactă impresionantă. Originară din Blebea de pe Ozana, localitate pe care scriitorul o numeșe Ierusalim, și mama aparține unei dinastii de preoți ortodocși. Dintre cei 13 frați ai ei, doar unul urmează calea bisericii. Doi mor devreme. Cele nouă fete au fost căsătorite cu preoți. Părinții scriitorului s-au căsătorit în 5 noiembrie 1915, Virgil fiind primul copil al cuplului; îi vor urma Elena (căsătorită Luchian), Lucia (căsătorită Herlea), Neculai și Florica (după căsătorie, Grigoriu). În privința numelui de botez, scriitorul insistă în mai multe rînduri. La mijloc e depărtarea creștină și acceptarea unui nume păgîn, fapt reproșat deseori părinților, pînă ce are revelația că destinul lui stă sub semnul poeziei. De altfel, mitologia numelui l-a urmărit întreaga viață. Și-a venerat părinții, la fel pe bunicul din partea mamei, „Marele Scobai”, cum îl numește pe preotul Toma Scobai.
Urmează clasele primare în Petricani, locuind, provizoriu, din pricina unei molime din sat, la bunicul din partea mamei, pe care-l aseamănă în amintire cu patriarhul Melchisedec. În localitatea ce-și primise supranumele de pe vremea cînd aparținuse unei mănăstiri din regiunea Ierusalimului, îl va avea ca învățător, printre alții, la un moment dat, chiar pe directorul școlii, Nicu Scobai, un frate de-al mamei ajuns în învățămînt pentru că eșuase ca preot. Va rămîne aici pînă la sfîrșitul anului școlar (29 iunie 1924). În 1927, la terminarea școlii, este fratele mai mare al surorilor Elena, Lucia și Florica și al fratelui Nicolae. O altă soră, Rodica, se prăpădește devreme. Devine elev la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău. Nu urmează tradiția dinastiei pentru că familia lui nu-și permite să susțină financiar studiile teologice („la noi, sărăcia era totală” ); în schimb, examenul la școala militară din iulie 1928 avea avantaje diverse din partea statului. Este admis în fața a mii de elevi (sînt3000 de candidați pe 40 de locuri), dar se găsește printre cei șapte „solventi”, elevi plătitori; trebuie să achite o taxă pe care nu și-o permit. Bunica din partea tatălui le oferă suma, una cîștigată de fiica ei Ileana, ca parte a moștenirii „bătrînei prințese Zita”.
Din păcate, odată cu criza financiară, Ileana va pierde toată averea păstrată în bănci. Tot din această perioadă datează încercările literare asumate, în primul rînd, cele din jurul revistei liceului – „Crai nou”: aici publică poezii, recenzii (despre Emil Botta, Sergiu Dan, printre alții). Nu era, totuși, un începător. Încă din copilărie scrie mai multe poeme, imitîndu-și mama, care, la rîndu-i „scria poezii (religioase, n.m. M.M) aproape în fiecare zi”, își amintește scriitorul. „De la mama am învățat arta poetică”, exagerează el sentimental în Memorii . Totodată, tînărul colaborează și cu revistele „Flamuri”, „Pagini Basarabene”, „Junimea literară”, „Luminătorul” (cea din urmă, revista Bisericii Ortodoxe din Basarabia, îi pătește primul onorariu ca scriitor) și „Viața literară”, publicînd peste o sută de recenzii, note critice, recenzii, însemnări și poeme. De asemenea, suplimentele cotidienelor bucureștene „Universul” și „Adevărul” i-au publicat poeme. În 1934, devine colaborator permanent al revistei conduse de I. Valerian, al cărei corespondent fidel va rămîne. În luna mai, de pildă, trimite răvașe „maestrului” I. Valerian, din care reiese deficitul unei conștiințe literare basarabene. Tînărul Gheorghiu are ambiția de-a descoperi și coagula un nucleu scriitoricesc al „Basarabiei culturale”. Scrisorile ne prezintă un adolescent de 17 ani ambițios și „convalescent”, cum își spune. Dar mai interesat e de poemele lui. Le scrie cînd în taină, cînd cerînd opiniile lui Valerian. Din această perioadă datează și mărturisirea către tată, din care reiese faptul că încheiase deja „zece volume groase de poezii” și vrea să înființeze o publicație literară – „Luna nouă”. Conduce revista „Vulturii”. Publică poeme în „Adevărul literar și artistic” și „Cuvîntul liber”. Din 1935 studiază la Colegiul Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți. Trimite și publică poeme la numeroase reviste literare și publicații școlare. Un an mai tîrziu, pînă în 1939, este student la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Nicolae Crevedia devine maestrul lui și mentorul social; el și soția acestuia îi oferă o slujbă (un fel de secretar al poetului bucureștean – „cel mai bine plătit ziarist din România”). Colaborează intens la „Viața literară”, „Revista Fundațiilor Regale” și la „Bilete de papagal” ale lui Tudor Arghezi. După numai un an, la începutul lui 1937, după ce dezbătuse cu maestrul său de la „Viața literară” poemele și susținut de Alexandru Bilciurescu – directorul editurii Cartea Românească – debutează cu volumul Viața de toate zilele a poetului (disponibilă în librării de la 1 martie). Pe copertă, portretul poetului desenat de Marcel Iancu. În fruntea celor 14 creații lirice este așezat celebrul poem de debut, Scrisoare tatei. Apare, în decembrie, și în volumul colectiv coordonat de Ovid Caledoniu, Vintilă Horia și Ștefan Baciu 13 poeți – 13 poezii de dragoste (Editura Pavel Suru), alături de E. Ar. Zaharia, Virgil Carianopol, Ovid Caledoniu, Teodor Scarlat, Vania Gherghinescu, Vintilă Horia, Ion Aurel Manolescu, Petre Paulescu, Ștefan Stănescu, Simion Stolnicu, Ștefan Baciu și Gheorghe Tuleș. Începînd din acest an, 1937, scrie mult pentru ziare precum „Timpul”, „Cuvîntul”, „România”, „Informația zilei”, „Universul”, „Curentul”.
După Dictatul de la Viena, va fi mobilizat în mai multe garnizoane. Colaborează la revista „Soldatul” și la Radio. Va fi acuzat de plagiat, din cauza poemului Scrisoare tatei, deși Virgil Carianopol publică după un an un poem similar. La mijloc e propaganda legionară. Radu Gyr recunoaște nevinovăția lui Gheorghiu, dar îi propune să intre în Garda de Fier pentru a fi protejat. Ajunge atașat la serviciul de presă al Oficiului pentru educația tineretului sub protecția aceluiași I. Valerian. Se ocupă de emisiunile radio și de redactarea Buletinului OETR (Oficul Național de Educație a Tineretului Român). Este trimis la Breaza, la o școală a comandanților tineri, sperînd ca diploma obținută aici – de „comandant străjer” sau Comandant al tineretului Regal – să-i ușureze angajarea. Îl regăsim și în publicații marginale, precum „Munții Apuseni” din Alba Iulia (în primul număr al revistei – septembrie 1938 – îi apar poemele Elegie și Rugăciune). Beneficiind de intermedierea lui Tudor Arghezi, se angajează reporter „de fapte diverse” la „Cuvîntul” lui Nae Ionescu. Din 1938 colaborează la ziarul „România”, condus de Cezar Petrescu.
În perioada bucureșteană, cît lucrează intens ca reporter, o cunoaște și pe viitoarea soție, avocat la Curtea de Apel din București și angajată a Băncii Române de Credit: Ecaterina Burbea. „Laleaua neagră”, cum îi spune scriitorul, sau, mai intim „Mea Tu”. Tînăra stagiară își cîștigă repede celebritatea în epocă datorită proceselor cîștigate. Deși e specializată în drept comercial și probleme bancare, pentru tînărul reporter, ea se implică și în eliberarea poetului Dimitrie Stelaru – cel ce semna încă „D. Orfanul”. Se pare că „avocata poeților”, cum au numit-o scriitorii, i-ar fi spus, după achitare, lui Stelaru: „Du-te, om al stelelor, ești liber!” De această femeie se îndrăgostește pînă la obsesie tînărul Gheorghiu. Este fiica Eleonorei Burbea (fostă Schenk), proprietara celui mai important cotidian din Moldova de Jos, „Galații noi”. O familie, odinioară, foarte bogată. După moartea părinților, cei șapte copii se descurcă și izbutesc să ocupe poziții importante. Într-un moment de maximă efervescență profesională o întîlnește C. V. Gheorghiu și nu se vor despărți, cu excepția perioadei lagărelor germane, niciodată. La 29 iulie 1939 are loc căsătoria. Publică volumele de versuri Caligrafie pe zăpadă – Premiul „Scriitorilor Tineri” al „Fundațiilor Regale”, alături de Ștefan Baciu – pentru Poemele Poetului Tînăr și Simion Stolnicu – pentru poemele din Pod eleat. Lor li s-a alăturat premiantul editurii „Vremea” – Octav Șuluțiu – pentru romanul Ambigen. În același an, 1940, publică Armand Călinescu – Poem, ca reacție la asasinarea cunoscutului politician (o plachetă editată de Emil Ocneanu, la Editura Socec). Publică la ziarele lui Grigore Gafencu reportaje, articole și interviuri, pe cele mai diverse teme. Toamna lui 1939 anunță un război iminent. Va fi mobilizat la vînătorii de munte din Brașov. De aici va face naveta la București, pentru a-și preda articolele la „România”. În 1940, ziarul va fi suprimat de legionari. Tot din acesta an colaborează intens la „Timpul” și la suplimentul de divertisment al acestuia, „Timpul familiei”.
Concomitent, își continuă serviciul militar la Centrul de ascultare radiofonică al armatei unde redactează buletine de știri. În vara anului următor este trimis pe front, în Basarabia, ca reporter de război, de Secția de presă și propagandă a Marelui Stat Major. Din această alăturare instituțională i se vor trage mai tîrziu multe ponoase, căci nu doar reportajele în sine, considerate antisemite, ci calitatea de trimis al propagandei îl recomandă în exilul francez drept „agent” și „spion”. Textele trimise de pe front vor fi incluse în cel mai controversat volum al său: Ard malurile Nistrului (cu o prefață de Tudor Arghezi). Succesul de public vine imediat. Urmează ediții succesive. Nu mai departe de 1945, Miron Radu Paraschivescu (fostul coleg de la „Timpul” din perioada Grigore Gafencu) evalua colecția de reportaje drept „abjectă”. Marele reportaj de război din teritoriile desrobite, cum se subintitula volumul, înregistrează scene cuprinzătoare, altele sugestive, mai degrabă anecdotice, cum cere registrul jurnalistic, și ele pot fi citite în cheie antisemită. În fond, tînărul relatează ce vede și ce aude de pe front. Fără adaosuri, fără decorațiuni, fără a fi prezent, cu vocea lui, în texte. Într-un rînd, prizonierii bolșevici de pe distrugătorul „Moscova”, ce atacase Constanța, sînt întrebați cum de nu există printre ei evrei, de vreme ce, știut fapt, în armata lor se găseau nu puțini pînă atunci. Prizonierii spun că au fost destui pe distrugător și numai ofițerii evrei au fost salvați; soldații nu iubesc și nu urăsc evreii, ci au impresii de-a gata („Evreii strîng, totdeauna, bani. Dacă unul dintre noi începe să strîngă bani, noi ghicim imediat că e evreu”).
Lucrurile devin cu adevărat sensibile cînd se vorbește despre Cernăuți. Autorul mărturisește că ceea ce notează sînt paginile cele mai impresionante întîlnite în tot cursul războiului. Un căpitan, Andreescu Paul, îi relatează experiența lui din satul Lehuțeni Tăutul, unde sătenii povesteau ce făcuseră bolșevicii: „o bandă de cîteva zeci de evrei înarmați, care locuiseră în comuna și prin satele vecine, s-au năpustit asupra sătenilor, împușcîndu-i”, apoi au dat foc satului. Concluzia, prea impetuoasă a tînărului Gheorghiu: „Acestea sînt faptele pe care le-au săvîrșit evreii români pentru România”; apoi, alte „bande de sute de evrei” dinamitează și incendiază Bălți și alte orașe din nordul Basarabiei: „toți evreii, de la copii și pînă la cei de optzeci de ani făceau spionaj în favoarea bolșevicilor” și „prezența lor în apropierea frontului era mai periculoasă decît dinamita”. Combină apoi artistic imaginea cu miile de evrei care defilează printre ruinele orașului pe care tot ei îl dinamitaseră, Bălți. Înregistrează batjocura, inclusiv din partea copiilor evrei, de pe stradă, a preoților ortodocși. În satul Ursoaia află de adolescenți evrei care au incendiat lanuri și atacat cu grenade și despre evrei în cămăși NKVD care au executat într-o pivniță pe preotul Mihail Mizumschi… Și așa mai departe.
E limpede că tînărul reporter se lasă inflamat de confesiunile proaspete, relatate de martori și indivizi neimplicați direct, de cele mai multe ori, în evenimente. Cît de creditabili sînt nu se întreabă niciodată. Toate însă fără a verifica autenticitatea faptelor. Un înflăcărat, în tonul timpului, adesea viforos, C. V. Gheorghiu scrie ca și cum ar fi notat în timp real destăinuirile vulcanicilor participanți la evenimentele tragice. Nimic nu-i poate stăvili avîntul, repede reacționînd atunci cînd crimele prind în plasă execuții religioase, pe care nu le poate pricepe în afara comuniștilor bolșevici, deseori susținuți, cum spun unii sau alții, de grupuri de evrei. E limpede că notațiile din Ard malurile Nistrului sînt scrise bazîndu-se pe amintirile altora, pe relatări la mîna a doua, că senzaționalul și propaganda cereau repede și cu insistență știri, nemaicontînd adevărul istoric pînă la capăt. Nu e de mirare că denigratorilor le-a fost atît de ușor să-l distribuie pe nubilul Gheorghiu într-un violent antisemit.
În 1942 îi apar volumele de poeme Ceasul de rugăciune și de reportaje: Am luptat în Crimeea. Reportaj de război (ce surprinde experiența celor trei săptămîni petrecute la bordul submarinului „Delfinul”, singurul din flota românească). După mai multe colaborări zilnice cu „Timpul”, „Evenimentul”, „Informația”, „Seara” și „Capitala”, devine angajat al Radiodifuziunii, unde prezintă emisiuni de știri și curiozități. În 1943 debutează în roman cu Ultima oră, deși Pompiliu Constantinescu îl sfătuiește să-l revizuiască. Neglijează criticul și regretă. Nu vom ști dacă romanul publicat este unul și același cu cele trei cărți de proză anunțate deja: Eu sînt prietenul tîlharilor, Sfîntul cel tînări și Hoții de cai. În orice caz, scris în maniera lui Cezar Petrescu, decorat cu idei dostoievskiene, Ultima oră nu convinge. În ziua apariției romanului, va fi chemat la redacția „Timpului” pentru a i se aduce la cunoștință că mariajul cu o evreică dăunează extrem statutului social. I se propune, în tăvălugul terorii legionare, să divorțeze de soția sa, fie și formal, după modelul soților Jebeleanu. Refuză și astfel pierde legitimația de ziarist. Pînă la exilul parizian, aventura vieții lui și a soției se rostogolește amețitor. După ce face rost de acte și pentru soție, pleacă la Zagreb ca funcționar în cadrul Departamentului cultural al Ministerului Român de Externe (1943-1944), la recomandarea Ministerului Propagandei. Mai precis, Directorul pentru probleme culturale din Ministerul Afacerilor Externe era fostul său redactor-șef de la „Timpul”. Datorită lui primește pașaportul diplomatic. Nu mai revede țara niciodată după jumătate de secol de exil. Cei doi soți Gheorghiu refuză, după 23 august 1944, să se întoarcă într-o țară care nu le mai aparține lor, ci bolșevicilor; ajung în Austria, dar aventura lor se va întinde mai mult de un an și jumătate, inclusiv în Germania (Semmering, Boemia, Gottesgab), iar apoi în lagăre, sub acuzația de a fi cetățenii unei țări inamice. În 1945, americanii îi consideră germanofili și începe agonia în lagărul de la Weimar. Le vor urma numeroase alte lagăre. Exasperați, cei doi soți intenționează chiar să se sinucidă, în mai multe rînduri. În 1947, calvarul ia sfîrșit. Este eliberat din lagărul american de la Kornwestheim. Își regăsește soția la Ludwigsburg, Wurtenberg după ce, și ea, separată de soț cîteva luni, trecuse prin numeroase lagăre. Sentimentul de vinovăție e total: el fusese arestat din pricina statutului diplomatic, iar Ecaterina doar pentru că era soția lui (în mod firesc, avocații nu au fost arestați). Se înscrie la Facultatea de Teologie din Heidelberg, pentru a nu fi expulzați. Vrea să emigreze în America de Nord, dar va fi refuzat atît de canadieni, cît și de americani. Ba mai mult, nici în Argentina nu poate ajunge. Începe să scrie la romanul ce-l va face celebru, Ora 25.
După mai multe tentative de trecere a frontierei franceze cu acte false, la începutul lunii august, 1948, reușesc să intre clandestin în Franța, beneficiind de complicitatea unui grănicer francez. Are sentimentul că a scris o carte mare și caută repede un traducător pentru Ora 25. Între timp, îi apar în germană poveștile românești scrise în perioada petrecută la Heidelberg (Povești românești). Anul următor, în 1949, apare romanul la editura Plon, susținut de directorul editurii, Gabriel Marcel, totodată și prefațatorul cărții, iar traducerea îi aparține Monicăi Lovinescu (cu pseudonimul Monique Saint-Côme). Va fi un bestseller mondial, cu ecouri prezente și astăzi în multe universități de prestigiu din Occident. Recordurile de vînzări și celebritatea scriitorului n-au mai fost de-atunci egalate de alt autor român. În 1950, Vintilă Horia îngrijește și prefațează Antologia poeților români din exil (Colecția „Meșterul Manole”, Buenos Aires). Alături de C.V. Gheorghiu se mai găsesc Valeriu Anghel, Vasile Voiculescu, Ștefan Baciu, Alexandru Busuioceanu, Nicu Caranica, Aron Cotruș, N.S. Govora, Alexandru Gregorian, N. I. Herescu. În urma succesului Orei 25, ajunge în sfîrșit în Argentina, invitat să conferențieze chiar de președintele Juan Peron. Urmează numeroase lansări, mese rotunde și conferințe în diverse țări. În 1952, publică romanul A doua șansă, tradus în franceză de Livia Lamore. Doi ani mai tîrziu, apar Omul care călătorea singur (tradus din română tot de Livia Lamore), Sfîntul Ioan Gură de Aur și Căutătorii de miracole – cel din urmă apreciat de A. Malraux (1958).
Succesul său îi pregătește numeroase adversități. Din țară, lucrurile se mișcă la fel de insidios. Lui Ovid. S. Crohmălniceanu, de pildă, i se cere să desființeze romanul A doua șansă în „Glasul Patriei” (în locul cronicii, criticul publică un soi de ficțiune umoristică, cu același rezultat). La rîndul său, Mircea Eliade se arată revoltat, într-o scrisoare adresată lui Brutus Coste (20 decembrie 1952), de faptul că Gheorghiu arată în cărți de mare circulație singurele pagini negre din istoria antisemită din România. Aici numește, alături de La Seconde Chance și romanul lui Curzio Malaparte, Kaput. Un adevărat roman în sine îl constituie atacurile diasporei românești. Succesul fulminant, pe de-o parte, și caracterul neconcesiv al preotului pe de alta, nu sînt defel acceptate cu simpatie. Cele mai întîlnite etichete: spion, agent dublu, antisemit, comunist și altele. În ochii expatriaților, ca scriitor, el nu a scăpat de situările consumeriste. În 1953, după aproape trei ani de neînțelegeri, Monica Lovinescu îl dă în judecată din pricina drepturilor financiare legate de redactarea și traducerea Orei 25. Gabriel Marcel se distanțează de scriitorul român, acuzîndu-l de antisemitism după ce citește fragmente din Ard malurile Nistrului. Îi va lua apărarea Alianța jurnaliștilor și publiciștilor români din exil. Călătorește mult în sudul Europei. Publică, în 1955, Poporul nemuritor, tradus de L. Lamore.
Inflexibil cînd vine vorba de diplomație, cu un bagaj de revolte și, mai ales, convins de noua ordine corectă, alertat de senzația iremediabilului, Constantin Virgil Gheorghiu începe cu adevărat să lupte pe mai multe fronturi. Lumea liberă îi oferă toate șansele. Anul 1960 este cel mai seismic dintre toți cei care i-au avut în prim plan pe scriitorii români. Alături de Vintilă Horia, proaspătul cîștigător al premiului Goncourt, este ținta altor acuzații. Publică romanul Cravașa, care va tulbura din nou apele lumii literare. În 1961 îi apare microromanul Perahim, considerat de Gabriel Marcel, cu care se împăcase, la fel de valoros ca Ora 25. Mai puțin știut este faptul că micromanul va fi ecranizat în 1974 cu titlul Perahim – Die zweite Chance, în regia lui Hans W. Geissendörfer, după un scenariu adaptat de Uli Edel, Bernd Eichinger și Hans W. Geissendörfer. În rolul principal, Leon Askin. Deși, la vremea apariției, același Gabriel Marcel visa la o ecranizare franțuzească, cu Jean Gabin în rolul principal. Publică, în același an, romanul Casa de la Petrodava.
Din luna mai a lui 1963, slujește la Biserica ortodoxă cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” din Paris. Presa și o parte a comunității românești văd în gestul lui o confirmare a legăturilor cu guvernul totalitar de la București (slujbele se desfășoară în cadrul Ambasadei României); el explică gestul prin continuitatea tradiției din familie și ca o șansă de coeziune a românilor exilați. Publică Viața lui Mahomed (1963) și prima carte scrisă în franceză, romanul Nemuritorii de la Agapia (1964). Apar, într-un ritm alert, romanul autobiografic De la Ora 25 la ora eternă și ficțiunea biografică Tinerețea doctorului Luther. În 1966 este numit econom-stavrofor de Patriarhul Justinian și primește „Crucea Patriarhiei Române”, distincție ce-i atrage noi acuzații duplicitare și de obediență față de regimul comunist din țară. Apare romanul tradus din română Le Meurtre de Kyralessa; în 1967 publică Aurul pielii și Condotiera, apoi Viața patriarhului Athenagoras (1969), Spioana (1971) și Ochiul american (1972). Colaborează la „Buletinul de informații al Românilor din Exil”. În 1974 moare tatăl scriitorului pe care nu l-a revăzut de la plecarea din țară. Călătorește în Coreea de Sud. În 1975 conferențiază despre literatură în Japonia și publică Dumnezeu nu primește decît duminică. Urmează romanul Necunoscuții din Heidelberg (1977) și Cristos în Liban (1978) – scris după ce vizitează țara arabă. Cartea va avea ecouri divergente. Publică Amazoanele Dunării, Marele Exterminator, De Moise au Palestiniens (1979). Inițiază un Comitet francez pentru apărarea preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, persecutat în România. Apare Dumnezeu în Paris (1980); scrie romanul Dracula din Carpați (rămas în manuscris); călătorește în Brazilia (1984). Primul volum al Memoriilor, intitulat Martorul Orei 25, se va găsi în librării din 1986; ca urmare a vizitei în Coreea de Sud, scrie La Coree – la belle inconnue și De la extremul Orient la ora jocurilor olimpice (1987). Odată cu evenimentele din 1989, C.V. Gheorghiu se implică în campanii media pentru resuscitarea spiritului patriotic, vorbește în public și participă la mitinguri de solidaritate cu țările din Est. I se decernează premiul Academiei Româno-Americane de Artă și Științe (1990). În 1991 încheie volumul al doilea din Memorii – apărute postum, în 1995. Momentul de grație al lui 1991 îl constituie întoarcerea oficială în cultura română prin publicarea romanului Ora 25 la editura Omega Press în colaborare cu Editura Rocher din Paris. De ediție se îngrijesc Mihai Vornicu și Paul Miclău (care semnează și prefața). După ce, cu doi ani mai devreme, respinge atacurile leucemiei, în data de 22 iunie 1992, scriitorul trece la cele veșnice.
Cîțiva ani mai tîrziu, în 1998, soția scriitorului, Ecaterina Burbea-Gheorghiu, donează Bibliotecii Academiei Române o importantă arhivă, urmînd dorința soțului. Editura Sophia începe traducerea operelor scriitorului. A semnat „Virgil. C. Gheorghiu”, „Const. Virgil Gheorghiu”, „Constantin V. Gheorghiu”, „C. Virgil Gheorghiu”. A fost adesea confundat cu Virgil Gheorghiu (1903-1977), poet și muzicolog, autor al volumelor Cîntările răsăritului (1925), Febre (1932), Marea vînătoare (1935), Tărîmul celălalt (1938), Cîntecul de faun (1940), Pădurea adormită (1941), Curent continuu (1968), Ținută de seară (1970), Trezirea faunului (1973).

Ora 25 a exilului românesc. Sfîrșitul inocenței și capitalizarea suferinței

Din cîte se pare, pe manuscrisul romanului apare inițial un pseudonim literar: Virgil Kardinal. Probabil pentru a înlesni integrarea printr-o viitoare traducere. După bogate aventuri, manuscrisul devine carte în 1949, la Paris, tradus de Monica Lovinescu, cu titlul Le Vingt-Cinquième Heure, în colecția prestigioasă „Feux Criosés” a Editurii Plon. Prefața îi aparține chiar directorului Colecției, Gabriel Marcel. Entuziasmat, Mircea Eliade socotește că e cea dintîi creație literară importantă a emigrației românești („evenimentul depășește cu mult semnificația pe care o poate avea o manifestare literară românească peste granițe, cît ar fi ea de strălucită” ), prima operă în care se întrevede teroarea istoriei contemporane, prin ce are ea mai terifiant: depersonalizarea și dezumanizarea. „Am fost printre aceia – notează Eliade în articolul său publicat în „Uniunea Română” în martie 1949 – care, citind manuscrisul românesc al acestui roman, am avut de la început sentimentul că ne aflăm în fața unei cărți menite unei cariere mondiale” . Și continuă: „această carte validează, în fața noastră și în fața străinătății, forța de creație românească autentică, nesusținută și nepromovată de nici un efort oficial” . Ba mai mult: „Consider Ora 25, notează în scrisoarea pe care Mircea Eliade o adresează lui C.V. Gheorghiu, una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”. În 1951, autorul cîștigă procesul cu Monica Lovinescu. În 1953 începe campania de presă îndreptată împotriva lui; principala sursă acuzatoare: anumite pasaje antisemite din volumul de reportaje Ard malurile Nistrului (1941).
În 1961, Gabriel Marcel, prefațatorul și directorul Editurii Plon, se împacă cu C. V. Gheorghiu, după ce se despart în urma scandalului din 1953 debutat chiar în „Figaro littéraire”. În spatele campaniei de calomniere sau de denigrare pur și simplu au stat, din păcate, compatrioți. Pe de-o parte, soții Ierunca. Monica Lovinescu nu se împăcase cu pierderea procesului, unde cere drepturi bănești pe măsura succesului și nu pentru contractarea traducerii. Editorul „Buletinului de Informație al Românilor din Exil”, René Théo face o reconstituire exactă, după 32 de la încheierea litigiului: se pare că Monica Lovinescu nu ceruse inițial nici un onorariu pentru că nu credea pur și simplu într-un succes al cărții. După ce vînzările au depășit 100.000 de exemplare, C. V. Gheorghiu a remunerat traducătoarea cu 3500 de franci, chiar dacă nu a existat vreun contract, nici cu autorul, nici cu editura. Numai că românca cere, nici mai mult, nici mai puțin, decît 25% „din sumele ce se încasau de pe urma romanului lui Virgil Gheorghiu, proces ce îl pierduse (Monica Lovinescu, n.m.) pînă la Apel, sentința dată notificînd că traducătoarea a primit de la Virgil Gheorghiu o sumă ce depășea tariful legal fixat pentru traduceri” . Probabil că, din punctul de vedere al lui C. V. Gheorghiu, plata către traducătoare includea și remunerarea redactării – una deloc facilă. Apoi, Virgil Ierunca a furnizat redacției „Figaro littéraire” volumul Ard malurile Nistrului, pecetluind un război din care scriitorul iese șifonat, etic și ideologic deopotrivă, pînă astăzi.
Debutată în 10 ianuarie 1953, campania împotriva lui C. V. Gheorghiu nu s-a stins. În primă fază, presa comunistă franceză a propagat sistematic conflictul. Apoi, s-a extins în întreaga lume. Abia în revista „Stindardul”, din 1981, Eugen Lozovan a scris deschis un articol în care Virgil Ierunca este acuzat că ar fi orchestrat campania împotriva lui C. V. Gheorghiu, cu urmări nefaste pentru întreaga comunitate românească. Nu e pentru nimeni un secret aversiunea Monicăi Lovinescu, una ce reiese constant din notațiile ei diaristice, în care scriitorul nu scapă de etichete precum agent, dublu spion și așa mai departe. Pe de altă parte, cert este că expatriații români acceptă cu noduri în gît succesul fulminant al lui Gheorghiu. Este celebru refuzul scriitorului de-a participa bănește la un număr special al „revistei panromânești” – „Luceafărul”, de pildă; o revistă a „scriitorilor români din exil”, condusă de Mircea Eliade, secondat de Nicolae Herescu. Invitat fusese și C. V. Gheorghiu, încă din 1948, chiar de la apariția revistei, printre colaboratori (alături de Emil Cioran și Vintilă Horia). Ca și cum succesul de librărie și de public nu fuseseră de-ajuns, după 5 ani vine o altă lovitură de senzație, de astă dată pentru adversarii săi: în data de 16 februarie 1967, studiourile Metro-Goldwyn-Mayer lansează la New York și producția cinematografică, avîndu-i pe Anthony Quinn (Johann Moritz), Virna Lisi (Suzana) și Serge Reggiani (Traian) în rolurile principale (regia este semnată de Henri Verneuil, iar scenariul scris la trei mîini – Francois Boyer, Wolf Mankowitz și Henri Verneuil. Filmul este produs de Carlo Ponti). Interesante rămîn unele detalii ale ecranizării, precum locațiile filmărilor: alături de Germania, Ungaria, Franța, Yugoslavia, apare și România.
Pînă în 1989 se vînduseră din roman peste 10 milioane de exemplare. Fusese tradus în peste 40 de limbi. Astăzi, alături de acuzele de antisemitism, au rămas incerte așa-zisele colaborări cu Securitatea. Fapt este că, slujind în capela Ambasadei României de la Paris, automat s-au instalat îndoiala și acuzele suplimentare în direcția lui. Drept e și că scriitorul nu-și tămîia defel opiniile. O eroare, dacă nu un gest grăbit a fost să-l acuze pe Paul Goma de falsă disidență și să incrimineze scriitorul basarabean, alături de majoritatea românilor parizieni, că ar fi agenți activi. Amintindu-și întîlnirea lui cu scriitorul-preot, printre primele din exil, Marin Bucur e contrariat atunci cînd C. V. Gheorghiu spune că toți sînt securiști la Paris, și va evita să-l mai viziteze; ba mai mult, îl acuză că nu participă la coeziunea expatriaților din Paris. Nu e de mirare că la marginalizarea lui au contribuit o sumă de factori față de care Gheorghiu nu s-a sinchisit prea mult – cel puțin în spațiul public – să le conteste.
Cert este că numele mari ale exilului francez îl pun la index: alături de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, Mircea Eliade îl face dispărut, supărat că nu a ajutat financiar revista girată de el, Cioran îl acuză de fariseism, Paul Miron de oportunism etc. Celebre rămîn constatările Sandei Stolojan : În primul rînd, prietenă fidelă a lui Cioran, nici ea nu-l simpatizează defel pe C. V. Gheorghiu; printre altele, pentru că el „jucase rolul sfîntului”, și din cauza așa-zisei ipocrizii. Deși nota din Jurnalul ei arată 26 mai 1975, se pare că diarista și Cioran rememorează cu oareșce plăcere histrionică evenimentele petrecute cu două decenii în urmă. Cioran ar fi spus că scriitorul român a pierdut din cauza duplicității și scandalului declanșat de Ierunca și „teleghidat de Mircea Eliade, gelos pe succesul romanului” . Mai nou, el (Cioran) crede că Gheorghiu se folosește de religie pentru a-și face publicitate: „Are (C. V. Gheorghiu, n.m.) un real talent de barbar care îi distrează pe civilizații obosiți și vlăguiți de orice vitalitate” , ar fi spus filosoful. Reiese și distanțarea lui Cioran și de campania publicitară împotriva autorului Orei 25, susținînd că va aduce un taifun împotriva întregii comunități de exilați români.
Invidie, răzbunare, ipocrizie din partea comunității românești? Din toate cîte puțin. Sigur este că Cioran, odată cu scandalul organizat împotriva lui Gheorghiu, deși nu-l are la inimă, hotărăște să rupă toate legăturile cu exilații români. Era Eliade invidios pe celebritatea lui C. V. Gheorghiu? Ironică sau nu, întrebarea ascunde și un adevăr statistic: Eliade publicase imediat după Ora 25, la începutul lui 1950, ediția franceză a romanului Maitreyi, sperînd la un succes asemănător cu al lui C. V. Gheorghiu. Din păcate pentru cel dintîi, cartea trece neobservată (va beneficia doar de două recenzii în ziare nesemnificative). Într-o scrisoare adresată lui Vintilă Horia, datată 10 ianuarie 1951, Eliade recunoaște că La Nuit „e departe de Ora 25”. Problema îl frămîntă peste poate. Scrie Eliade despre cartea sa apărută în franceză întîia dată: „Nu are nici o șansă de actualitate. Lumea o cumpără ca să uite actualitatea…” . Mircea Eliade speră, cum reiese din aceeași scrisoare, să vîndă 2000 de exemplare pe săptămînă, adică media pe care a avut-o mai mult de un an Constantin Virgil Gheorghiu. La rîndul ei, Monica Lovinescu reacționează la elogiile scriitorilor francezi notînd în Jurnal cum „delirează” toți cei care-l laudă pe autorul român. Despre amploarea succesului ne putem da seama și din faptul că, iată, în Carnetele lui Albert Camus, publicate abia în 2002 și în România, reiese faptul că francezul l-a citit cu toată atenția pe român. Nu oricum, ci admirativ. Iată ce notează el în septembrie 1949: „Gheorghiu observă pe bună dreptate că osîndirea (și supliciul) lui Cristos a fost amestecată cu a celor doi tîlhari. Tehnica amalgamului era practicată încă din anul zero. Singurul progres, după G(heorghiu): astăzi, zece mii de nevinovați sînt înconjurați de doi vinovați” .
Bătălia celebrității reverberează pînă în țară. Fostul coleg al lui Gheorghiu de la „Timpul”, Marin Preda, se cam face că plouă în notele sale diaristice. Nu-l cunoaște și pace pe C. V. Gheorghiu, de care află, chipurile, de la colegul Orleanu: cum scriitorul-preot, ajutat de nimeni altul decît Șeful Serviciului Secret, Eugen Cristescu, era remunerat de la mai multe publicații, pentru aceeași muncă și că reportajele lui antisovietice (nu antisemite!), crede Preda , ajutaseră carierei jurnalistice sub protecția Securității. Și ajunge unde-și dorea: să noteze că Ora 25 este „un roman prost”. Încolo, tonul diaristului rămîne în nota otrăvit-resentimentară, bazată pe zvonistică, specifică rîvnacilor categorici ai lui Gheorghiu. La rîndul său, Mihail Dim. Sturdza amintește într-un interviu cum prima lui amintire despre sosirea la Paris ține de procesul („de senzație”) de calomnie intentat lui C. V. Gheorghiu de către George Rosetti-Solescu, avîndu-i ca martori (autoinvitați) pe soții Ierunca… Un alt moment trist din istoria acidulată a exilului românesc. La mijloc era numele de Rosetti, pe care familia bănuia că-l folosise scriitorul pentru o răzbunare, cu rădăcini încă de la procesul mai vechi cu Monica Lovinescu. Încurcate căi! În orice caz, M. D. Sturdza nu crede că Gheorghiu folosește înadins numele lui Rosetti pentru a construi un personaj malefic (un criminal de război) în romanul său La Cravache (1960). Dincolo de toate, a implica literatura într-un proces de calomnie e deja absurd, apropo de coeziunea și armonia exilului românesc… Cu toate acestea, C.V. Gheorghiu pierde procesul, plătește daune de 10,000 de franci și retrage cartea din librării. Degeaba scriitorul repeta că modelul său era, de fapt, Alexandru Rosetti. Editura va reedita romanul cu numele personajului schimbat în „Fanoti”.
Multe informații rămîn necunoscute. Altele, tainice. Corespondența lui, imensă, stufoasă, arată un chip oarecum distorsionat al scriitorului, al individului ce socializează și încearcă să dialogheze cu cei din aceeași stirpe spirituală, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Raymond Aron, Denis de Rougemont, Albert Camus, N. Nabokov, A. Huxley, Daniel Rops, R.-M. Albérès, William Saroyan și mulți alții. Nedrept și îmbibat de zvonistică este și capitolul dedicat scriitorului de Neagu Djuvara în Amintiri din pribegie . Textul despre „un caz” este el însuși unul, mai ales că vine din partea cuiva care evaluează trecutul prin niște filtre etice. Istoricul român recunoaște că nu e critic literar, dar că Ora 25 nu i-a plăcut (deși din tot ce notează e limpede că nici nu l-a citit). Trecem peste faptul că acțiunea nu se petrece în România (doar parțial), cum crede istoricul, că numele lui Johann Moritz nu are rezonanță ardelenească, încolo, totul i se păruse artificial și fals în roman (nu spune ce anume). Preluînd de-a gata, probabil, opiniile Monicăi Lovinescu, el colportează prejudecăți pe linie. Înainte de întîlnirea propriu-zisă cu Virgil Gheorghiu, Djuvara știe deja din auzite cu cine are de-a face: l-a clasat, carevasăzică. A făcut propagandă la Armată, a scris romanul (sic!) Ard malurile Nistrului și a primit postul cald de atașat cultural (într-o țară asediată…, n.m.). Apoi, cu arma în mînă (¬?), ar fi cerut ambasadorului din Zagreb să treacă de partea lui Horia Sima (?). Deși gesturile antilegionare îi erau arhicunoscute. În vara lui 1948, așadar, îl întîlnește și Neagu Djuvara în barăcile din lagărul american din Germania. În locul unor notații realiste, istoricul descumpănește: nu suferința și condiția mizeră le vede, nici injustiția, în captivitatea compatriotului său. Dimpotrivă. E aiuritor să crezi, precum Djuvara, că C. V. Gheorghiu a profitat de captivitate și de „bogata-i imaginație de ziarist” ca să-și pregătească „răzbunarea sub forma unui roman de senzație”. Încolo, numai zvonistică. Despre vizita în Argentina, istoricul român crede că invitația includea misiunea de-a scrie o carte despre realizările regimului Peron. După „o primire clasa I, apartament de lux, telefoane de aur masiv”, C. V. Gheorghiu are ghinion, spune Neagu Djuvara, pentru că dictatorul e răsturnat. „Cu materialul adunat spre laudă, Gheorghiu oferă la Paris un articol de senzație în care ridiculizează perechea argentiniană. Una peste alta, îl consideră autorul unui „roman mediocru” scris de „un personaj abject”. Finalul, din același aluat: „Ceva mai tîrziu, aflăm, neîncrezători, uluiți, că se dusese undeva în Orientul Apropiat, ca să fie hirotonisit preot ortodox! Și-l vom vedea apărînd la Paris în rasă lungă, îngrijită, cu o cruce greacă atîrnînd în lanț pînă pe burtă, capul ușor plecat, smerit, privire oblică, umbrită de ochelari mari, fumurii. Un preacucernic părinte. Să fi găsit el la Damasc calea luminoasă? Mai știi? Căile Domnului sînt nepătrunse!”.
Istoricul literar Nicolae Florescu, încurajat și el de reacțiile soților Ierunca, n-a încercat și nici nu s-a sinchisit să și demonstreze de ce romanul lui Gheorghiu este slab, ci, renunțînd la instrumentele specifice istoriei și criticii literare, a preferat să pună mereu etichete (împrumutate parcă din „Săptămîna”) precum, „escroc”, „neghiobul refugiat”, „proză ineptă”, „nu pierd vremea cu maculatura de senzație a zagreb-ianului atașat cultural” etc. Dacă Neagu Djuvara are o scuză, istoricul literar n-are nici una. Ora 25, crede același, „constituie o carte lamentabilă, lipsită de înțelesuri și de reflectarea aspectelor realității, cufundată în artificial și în convertirea valențelor istorice ale poporului român spre o însăilare odioasă de elemente menite să denatureze sensurile dezvoltării naționale a neamului nostru” (fără comentarii, pare o punere la punct de la o plenară oarecare) . Pînă și pseudonimul inițial, cu care Gheorghiu intenționa să semneze romanul, nu scapă nevătămat: în numele de „Kardinal”, N. Florescu citește, nici mai mult, nici mai puțin decît ambițiile viitorului preot (nici nu contează faptul că n-avea cum să ajungă cardinal, de vreme ce era ortodox…) și duplicitatea omului Gheorghiu, ca și cum acesta ar fi în stare să renunțe oricînd la identitate. Nu scapă ocazia, la fel cum făcuse permanent și Monica Lovinescu, să preia cu toată încrederea de la Mihai Pacepa sugestia că ar fi fost „informator al Gestapo-ului”, „agent al Securității cu numele de cod Ovidiu” etc. N. Florescu e obsedat să spună din auzite că e un autor lipsit de onoare, „«romancier» de pripas”, „incapabil de orice respect al cuvîntului rostit sau scris, ca orice securist de profesie”. Firește că oricine nu e de acord cu el aparține „criticii securizate”. Dialogul dintre soții Ierunca și Nicolae Florescu stă mărturie. O aversiune montată pe viață, cu o capacitate de dezhidratare umană nemaipomenită. Mai că se întrec în a-l tortura chiar și post-mortem, cu egală intensitate. Din nefericire, pentru exilații noștri, atunci cînd e vorba de umori, nimeni nu cunoaște celebrul proverb „De mortuis nil nisi bonum”.
Interesant este că acuzațiile lui Gheorghiu din anii 80 la adresa expatriaților români sînt reluate, identic, în anii 90, de Virgil Ierunca: „ăsta, spune el lui N. Florescu despre Gheorghiu, a fost agent al tuturor securităților”. În plus, Ierunca mărturisește că, încă din redacția „Timpului”, el știa cine este reporterul de fapte diverse. În privința Orei 25, același Ierunca mărturisește că C. V. Gheorghiu ar fi venit „cu un sac, efectiv un sac pe care-l trăgea după el. Erau mii de pagini” . N. Florescu sugerează chiar că Monica Lovinescu ar fi dat, de fapt, structura romanului; însă ea dezaprobă, spunînd „am mai scurtat-o puțin, numai”, fără ironie. Soții Ierunca recunosc „succesul demențial” reputat de scriitorul român. Îi respinge însă al doilea roman pe care avea de gînd Gheorghiu să-l publice în Franța, A doua șansă, pentru că, spunea ea, scriitorul recicla idei din volumele de reportaje pentru a face dintr-o evreică personajul principal al nefericirilor. România ar fi reieșit că este antisemită profund, fapt inacceptabil pentru Monica Lovinescu, chiar și prezentat ca ficțiune. Dialogul cu N. Florescu mai conține și două spovedanii directe, ale celor doi exilați: mai întîi, Ierunca însuși recunoaște că el s-a găsit la baza campaniei de denigrare a lui Gheorghiu în Franța: „Campania am deschis-o eu și am dus-o, cu unele eșecuri după un articol al meu, semnat însă de un mare gazetar francez al momentului (în fine, nu are nici o importanță, am recurs la acest mijloc pentru că nu voiam să trec drept un delator), s-a declanșat un întreg scandal de presă” . Monica Lovinescu, după ce reamintește asemănarea cu Smerdiakov notată și în Jurnalele ei, concluzionează: „Un personaj demonic ca acesta, n-am întîlnit în viața mea și nici în literatură. Nemaivînzîndu-i-se cărțile, după campania de presă pe care o determinase, și fiind de-a dreptul sfîrșit, cînd i s-au dezvăluit adevăratele aspecte ale biografiei, s-a făcut popă. Și primul lucru cînd a îmbrăcat sutana a fost să pună o tarabă, undeva în Bretania, ca să-și vîndă cărțile sale. Este ceva de neînchipuit” . Nicolae Florescu preia – fără a verifica nimic – toate aceste afirmații, le consideră definitive și le duce, la rîndu-i, pînă la moarte, într-o campanie de rară obnubilare. E limpede că nu a citit cărțile lui Gheorghiu; sau, dacă a făcut-o, cu siguranță nu a procedat echidistant, cu insistență pe primatul textului. Dimpotrivă. Iată, de pildă, cum, nu mai departe de 2012, TOT el semnează un articol în „Jurnalul literar” ca reacție la apariția monografiei lui Constantin Cubleșan despre C. V. Gheorghiu (Escale în croazieră. Constantin Virgil Gheorghiu, Editura Grinta, 2011): „În ceea ce ne privește, notează surescitat N. Florescu, am căutat să analizăm o «operă literară» plină de falsificări securistice ale istoriei și de comportament ticăloșit moral al unui «scriitor» ce i-a determinat pe cei de la Paris Match, nu mult după scandalul trîmbițat al scrierilor lui Constantin Virgil Gheorghiu, să se întrebe dacă «această sutană – a popii Gheorghiu – ascunde ea cumva un impostor?» în persoana amintită. Întrebarea este de-a dreptul ridicolă și atunci și acum, precum și «jocurile revoltătoare» politic ale romancierului și deopotrivă ale «preotului», dar ea se justifică mai ales prin încercările disperate ale stîngii ideologice franceze și acum la fel de puternică precum în anii ce au urmat ultimei conflagrații mondiale, de a evita, bineînțeles, propria ei incriminare prin încadrarea în susținerea unor astfel de discutabile explorări ale condiției «serviciilor secrete». Sînt fapte pe care radiera nu le poate înlătura și nici nu pot fi evitate printr-o aparentă uitare în desconsiderarea adevărului istoric scuzînd astfel comportamentul imoral al unui penibil angajat al Securității de la București” .
Nu am fi insistat pe acest tip de raportare la istoria literară dacă nu am asista la alte asemenea preluări gratuite și revendicative ce ignoră cu desăvîrșire opera literară. Straniu este că, după 20 de ani de la revenirea în cultura română a cărților lui Constantin Virgil Gheorghiu, un istoric literar neinteresat de luptele de culise – l-am numit aici pe profesorul clujean Constantin Cubleșan – scrie o carte interpretînd opera literară a scriitorului, în vreme ce un alt istoric literar preferă un tip de radicalizare gratuită, abdicînd de la toate principiile domeniului pe care ar trebui să-l slujească. Din nefericire, receptarea critică așa s-a derulat la noi în postcomunism, cu puține și nesemnificative intervenții autoritare. Deși admir, ca orice filolog, instituția care a fost Monica Lovinescu pentru cei din țară, nu pot să nu observ umorile ei față de anumiți expatriați români. Mai mult, mi-e tot mai limpede că, cel puțin pînă în anii din urmă, a urma cu religiozitate orice verdict al vocii de la Radio „Europa Liberă” însemna o centură de siguranță. Mulți au luat de bune și etice, definitive, și verdictele greșite. Crede și nu cerceta, cam așa s-a explicat și succesul și mirajul românilor din exil citiți cu religiozitate după 1990. Cu alte cuvinte, am asistat la o modă, ce consemna imitarea soților Ierunca în toate aspectele, chiar și în cele eronate. N. Florescu cade în admirație și, totodată, în ura preluată de la modelele sale. Iată-l, de exemplu, virusat, și pe Mircea Zaciu, care, în mod oficial (în Dicționarul scriitorilor români), spune despre Ora 25 că „se soldează cu un penibil rezultat estetic”. Bănuiesc că profesorul clujean face afirmația forțat de împrejurări: se știe că redactarea DSR-ului era deja încheiată înainte de 1989. Așa se explică de ce, mai tîrziu, criticul revine asupra lui Gheorghiu cu sentimente cu totul pozitive. Mihai Pelin aduce unele lămuriri într-un articol apărut în „România literară” (nr. 13-14/1999). El opinează că Gheorghiu a greșit în principiu față de Monica Lovinescu, cea care a făcut publicabil manuscrisul romanului. Însă nu e de acord cu insinuările lui Ion Caraion (preluate de mulți exilați parizieni), adică e de un „ridicol desăvîrșit”, spune Pelin, ca un informator al Securității din anii 80 să arate cu degetul spre un colaborator al Serviciului Special de Informații din anii 40. Totul, alături de alte „aproximări și insanități” ale lui Caraion (vezi Arhivele SRI, fond X, dosar nr. 51631 / copie în fondul D, dosar nr. 11119). Din nota informativă a lui Caraion reiese și faptul că C. V. Gheorghiu ar fi „subtilizat” titlul romanului de la Alexandru Lungu (1924-2008). Într-adevăr, A. Lungu publicase în 1946 un volum de poeme cu același titlu, la Editura Publicom (cu desene de Dina Stavăr). În 1945, manuscrisul volumului fusese premiat de un juriu din care făcuseră parte, printre alții, Șerban Cioculescu, Perpessicius și Vladimir Streinu. În epocă exista deja un curent de intensă trăire a timpului apocaliptic, răstălmăcit și de poeții bucureșteni îndeosebi, în dezbaterile aprinse din diverse localuri. Nu se poate vorbi despre boemă fără fior apocaliptic în perioada aceasta. De pildă, Dimitrie Stelaru publica un volum de versuri intitulat Ora fantastică. În fine, trebuie amintită aici și simbolistica dobîndită odată cu munca de ziarist: trebuie să întocmească mereu în contratimp, pînă la încheierea ediției, știri și articole. Titlul primului său roman, Ultima oră, sugerează tocmai această raportare la extremă, la activitate alertă, un soi de apocalipsă a contratimpului pentru reporteri. Majoritatea comentatorilor ignoră faptul că, inițial, cartea se numea Romanul orei prezente. Actualitatea istorică îl torturează ȘI pe un Gheorghiu captiv la Heidelberg, nu eventualul simbolism poetic – rămas, foarte probabil, în planul secund al interesului său artistic. Cel puțin nu în primă fază.
Acuzațiile de spion, agent, informator, securist sub acoperire nu rezistă pînă astăzi și rămîn în zona turbulentă a zvonisticii. Un document ACNSAS din fondul Serviciului de Informații Externe (SIE), dosar 34, vol. I, ff: 17-38 spune clar că Virgil Gheorghiu are o „poziție net dușmănoasă față de țara noastră” (cf. Andreea Tuzu, Război psihologic: fenomenul Radio Europa Liberă, în „Romanian journal of History and International Studies – RJHIS”, nr. 1 (2)/2014, p. 228). Un alt document, ce cuprinde o „Sinteză asupra presei emigrației românești” din 23 ianuarie 1953, include romanul Ora 25 între operele ce urmăresc „defăimarea regimului” (alături de Începutul era sfîrșitul de Adriana Georgescu-Cosmovici, Cerul roșu deasupra României de DGR Șerbănescu, Caveant Consules, de Emil Vasiliu-Cluj, Destinul Naționalismului de Horia Sima – cf. ACNSAS, fond S.I.E., dosar nr. 109, f. 28-47, apud Securitatea. Structuri – Cadre. Obiective și metode, Vol. I. 1948-1967. Documente inedite din arhivele secrete ale comunismului, coordonator Florica Dobre, București, Editura Encicopedică, 2006, pp. 305-306). De asemenea, este celebru refuzul lui Ben Corlaciu de a scrie, la presiunea Securității, articole împotriva lui C. V. Gheorghiu.
În actualitate, Florin Manolescu vorbește despre evenimentul senzaționalist și de acțiune, despre „romanul-foileton” ce s-ar preta mai degrabă literaturii de divertisment decît uneia elitiste. Dovadă stau, cum observă el, chiar publicarea unor capitole în foiletonul gazetei „Paris-Presse”, împreună cu rezumatul acțiunii precedente, ca în cazul lui Balzac. Trecem peste faptul că orice apariție avea nevoie de un fapt senzaționalist, de reclamă, de publicitate pînă la urmă. Toate însă se raportează, într-o formă sau alta, „Republicii Penitenciare România”. La el fac trimiteri celelalte romane, fie că promovează subiectele învelite în ficțiuni politice, fie în policier sau suspans. Florin Manolescu îl considera cel mai prolific prozator româno-francez postbelic. Adrian Marino, urmărind prezențele românești în publicațiile străine, remarcă apariția lui C. V. Gheorghiu în Histoire de la littérature européenne. Lettres européennes alături de Miron Costin, Cantemir, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Macedonski, Densușianu, Pillat, Minulescu, Bacovia, Tzara, la capitolul După război: 1945-1968, în subsecția „literatura ruinelor”: „Încă de la apariția sa la Paris, în 1952, romanul La 25e Heure de românul Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992) este primit cu un mare interes: el produce o dezbatere legitimă asupra drepturilor cetățeanului, libertăților sale fundamentale și pune întrebări relei conștiințe a omului occidental, eliberat într-adevăr de fascism și rasism, dar care închide ochii în fața practicii fascismului și rasismului la alții” . Cornel Ungureanu preia acuzația de plagiat adusă de Ion Caraion (cf. Mircea Eliade și literatura exilului, Editura Viitorul românesc, București, 1999); de aici încolo, credibilitatea scriitorului în fața criticului timișorean se erodează cu repeziciune, fără șanse de reabilitare. Paradoxul este următorul: în privința celui mai cunoscut roman românesc în străinătate din toate timpurile, criticii străini recunosc, aproape la unison, valoarea romanului, în vreme ce criticii autohtoni resping, dacă nu în totalitate, atunci cu vehemență sporită orice reabilitare axiologică. Problema ține de parti-pris-uri și prejudecăți. De felul cum influențele critice au deplasat sensul interpretării. Textul literar în sine, după toate probabilitățile, a rămas în urma scandalurilor. Din păcate, îngropat chiar. Puține, foarte puține interpretări aplicate, serioase și venite din partea unor critici consacrați pot fi citite într-un sfert de veac.
Ce s-ar putea spune despre omul și scriitorul C. V. Gheorghiu după toate acestea? În primul rînd că, la revenirea în literatura română cu romanul Ora 25, scriitorul este importat și cu întreaga zvonistică a exilaților mult mai celebri în primii ani postrevoluționari. Critici, scriitori și jurnaliști deopotrivă preiau în unanimitate informațiile via Lovinescu-Ierunca și-l cataloghează fără a lăsa nici o portiță de reabilitare. Romanul păstrează cu puține ecouri mai ales din această pricină. Odată cu reeditarea volumelor sale lui C. V. Gheorghiu, interesul, paradoxal, scade. Puținii apărători sîntreținuți în a spune fățiș dacă avem de-a face cu un mare scriitor român sau cu unul francez contrafăcut. Și mai puțini știau că tot ce a publicat Gheorghiu pînă la mijlocul anilor 60 fusese scris exclusiv în română și abia apoi tradus în franceză. Fără tăgadă e că avem de-a face, cel puțin pînă la această dată, cu un scriitor român care aparține literaturii române. Abia după această dată se poate discuta și despre unul francez. În al doilea rînd, biografia lui are părțile ei luminoase și obscure deopotrivă. Cert este că C. V. Gheorghiu a fost sărac mare parte din viață și că ambiția lui i-a întrecut de multe ori așteptările. Și-a creat modele paterne și de maeștri din toți apropiații care i-au dat o mînă de ajutor. Cînd cineva, cîndva, va avea vreme să analizeze psihocritic operele lui, va avea la urmă, cu siguranță, un șablon identitar acurat. Studentul nevoiaș din București învață apoi ce înseamnă o știre, o masă caldă și un dormitor fără prea mulți colocatari. Se căsătorește din dragoste, își admiră sincer soția și nu renunță la ea pentru beneficii materiale – deși, fără îndoială, fugise și după acestea în timpul cît a fost reporter de fapte diverse.
Deși s-a visat întreaga viață poet, citind și cultivîndu-se asiduu în direcția aceasta, formîndu-și chiar un sistem religios și estetic foarte personalizat, tot el își dă seama că proza vine să întregească ceea ce el nu poate desăvîrși. Firește că-l ajută în această respirație și scrisul intens, zilnic, la gazete. Nu e de mirare că a și uitat de poezie. Trebuie spus apoi că reportajele lui de război sîntmai degrabă rezultatul unui exaltat, speriat de tinerețe, îndrăgostit și mai fricos de foame, decît de moarte și de ce-ar putea incrimina poveștile sale de război. Sincere în reportaje sîntcriticile antibolșevice, teama de invazia rusească fiind reală și privilegiată. Din păcate, el preia în reportaje colportările altora, fără să ia partea, cum făcuse altădată, evreilor. Să spună, de pildă, că nu sînt așa etc. Doar crescuse cu ei. Preferă să lase vocile de pe bandă să-și declare grimasele ostile sub forma adevărului lor, nu neapărat a celui istoric. Plecarea în diplomație se datorează unui alt ajutor, evident, cu unele recompense incluse. Dar deja admite cîștigurile, vrea să-și cumpere o mașină chiar de la prietenul Vintilă Horia etc. Războiul cu exilații români nu i-au făcut bine și nu justifică crezul lui din celelalte cărți, între care, cel mai puternic, spune că nu se poate ajunge la sfințenie decît iertîndu-ți dușmanii. Ar fi trebuit să o remunereze pe Monica Lovinescu, indiferent cît de absurde or fi fost pretențiile ei financiare. Se pare că cei doi au ținut legătura și după succesul tot mai molipsitor al cărții, deci avusese vreme să repună în drepturi eventualele separări. Tot adevărat e și că manuscrisul a trebuit redactat cu mare atenție. Nu înseamnă că dacă avea mii de pagini în manuscris trebuie să aibă tot atîtea și în forma tipărită. Cert e că Monica Lovinescu a făcut treaba temeinic, chiar dacă nu a crezut nici o clipă în valoarea romanului. A greșit C. V. Gheorghiu și atunci cînd nu a susținut financiar numărul dedicat lui Eminescu de revista lui Eliade. Și așa mai departe. Cu alte cuvinte, multe necunoscute s-ar fi rezolvat dacă ar fi avut o lejeritate financiară față de ceilalți. Nu un mare filantrop, nu. Doar unul care știe să stingă, cu tact, conflictele. De ce n-a făcut-o? Un om care a trăit o viață în sărăcie se desprinde greu de puținul pe care-l are. Sau poate preferă să ajute săracii și chiar pe cei cu nevoi reale. Foarte probabil i s-ar fi părut, cu siguranță, că risipește banii pe proiecte care nu țin de spiritul creștin. Apoi, cu siguranță, a trăit destule experiențe nefaste care l-au convins de faptul că mulți se arată disponibili și afectuoși în intimitatea cîștigului. Nu mai vrea să fie victima celorlalți. Lagărele și anii carcerali, cu absurdul lor, și toate celelalte experiențe nefaste l-au îndîrjit. Nu mai are încredere în nimeni. Taman acum vine și succesul romanului. Apoi izbucnește scandalul. Nu reacționează pentru că, între timp, revine la starea lui fundamentală, una asumată din copilărie: a unui Iov. Degeaba ar fi spus că el doar relata, că vocea lui de autor nu se aude în zgomotul resentimentar și apocaliptic al războiului. Tace și astfel se acuză. Cînd devine preot, mulți sînt dezgustați. Văd în gestul lui o travestire a ipocriziei. Încă de la proces este un stigmatizat printre românii parizieni. De fapt, nimeni, dintre compatrioții însemnați, nu-l mai citise. Nimeni nu-i știa poeziile tinereții, volumele de literatură. Dacă ar fi citit, ar fi știut că, în fibra lui esențială, C. V. Gheorghiu este un om profund religios. Unii, care știau, au ignorat aspectul. Între compatrioți atei și alții cu fixația cameleonismului său, nu avea și nu putea să demonstreze contrariul. Iar odată revenit la matca destinului ce i-a fost refuzată, odată hirotonisit preot, el poate traversa viața altfel.
Seninătatea lui o vede greșit și Cioran, după aproape trei decenii de la scandalul iscat de Virgil Ierunca. Un om care suferă nu poate fi senin, nu poate zîmbi și nu poate ierta, cam așa crede Cioran. Totuși, C. V. Gheorghiu îngenunchează, la propriu, în fața multora. Iarăși degeaba. Pentru unii, gestul dezgustă. Poate ar fi trebuit să facă mai multe pentru cei care-l urau; poate a făcut mai multe încercări și a fost respins cu violență. După cum ar fi fost mai indicat, ca preot, să fie mai diplomat și evaziv în afirmații sensibile pentru exilul parizian. Un om care a trăit destulă vreme în umbra adevărului, acum, ca preot, îl poate afirma deschis, oricît se arată de sofisticat. Cu siguranță el și-a recunoscut greșelile, erorile și neputințele. Compensarea lor s-a transferat în literatura lui. Dar cea din urmă este valoroasă sau nu? Este o inepție să spui că C. V. Gheorghiu nu are talent. Invidia scriitoricească, chiar și la mii de kilometri distanță, funcționează la fel de acid și neverosimil. Și el a trăit-o din partea altora. Firește că, și în privința Orei 25, lucrurile sînt clare. Cum aminteam mai devreme, criticii străini se întrec în elogii. Și nu doar ei: scriitori, filosofi, oameni din alte domenii, celebri. Armonia receptării critice din străinătate se lovește în spațiul românesc de oglinda spartă a criticilor noștri. Pe de-o parte, cei care sparg totul cu avînt împrumutat de la adversarii parizieni ai scriitorului. Ei nu citesc nimic sistematic, sau, dacă o fac, se opresc asupra Orei 25, pe care-l citesc cu echerul în mînă, căutînd doar hibele antiromânești și antisemite. Nici nu se pune problema unei lecturi sistematice, integratoare, a întregii creații romanești, sau măcar parțiale. Sentințe definitive, pe necitite, au dat și critici cu pretenții. Pe de altă parte, există istorici literari și critici curioși dedicați restabilirii unui adevăr valoric. Pînă astăzi, ei eu rămas doar voci într-o literatură tot mai arestată, prinsă în blocade ideologice și repede vătămătoare cînd vine vorba de un scriitor cu prelungiri creștine (ortodoxe). Cum nu s-a reușit defăimarea și nici nu se pune problema să fie acuzat de legionarism, i-a rămas anatema antisemitismului. Urmează ca opera lui literară să cîștige cititorii pentru care a fost scrisă. La judecata posterității, Constantin Virgil Gheorghiu rămîne mai cunoscut în străinătate decît în țara pe care a iubit-o cu patimă. O vedetă literară în multe țări, prezent în programele universitare obligatorii, elogiat și amintit în numeroase publicații și istorii ale literaturii. În România, el rămîne un scriitor pentru cei puțini, un caz pentru criticii literari, un agent pentru îndrăgostiții de senzațional. Cu opere inegale valoric, el rămîne autorul unor cărți ce ar putea cu siguranță intra în canonul nostru literar. După 25 de ani de la întoarcerea în literatura română, evaluarea și descoperirea lui C. V. Gheorghiu, după cum vedem în jurul nostru, sînt abia la început. De astă dată, să nădăjduim că urmează calea potrivită, oricît de sinuoasă se anunță.

Romanul unei apocalipse reluate

După experiența propriei vieți, Constantin Virgil Gheorghiu își gîndește ficțiunile, deopotrivă și cele autobiografice, pornind de la o formă de despărțire. Drama cîștigă astfel de la bun început un etaj al narațiunii confirmat și redimensionat adeseori către tragic. Așa se petrec lucrurile și în Ora 25. Cîțiva ani mai tîrziu, cînd apărea romanul Omul care călătorea singur, un alt protagonist, Traian Matisi, la fel ca Traian Korugă sau Johann Moritz, își ia rămas-bun cu siguranța unei întoarceri timpurii. Într-o primă fază, nimic nu pare ireversibil pentru eroii lui Gheorghiu. Inocența lor se topește pe măsură ce fragilitățile se lovesc de zidurile pragmatismului celorlalți. Cititorul este invitat la mersul acesta pe sîrmă executat de eroi neantrenați istoricește. Doar că protagoniștii nu-și cunosc limitele. Traian, la fel ca Moritz, crede că despărțirea e temporală. Dar istoria prinde în păienjenișul ei, întîi de toate, pe cei ce o ignoră.
Tot de o regulă a începuturilor de roman țin și numele simbolice, precum Izvor, în Omul care călătorea singur, Petrodava (Casa de la Petrodava), Fîntîna (Ora 25), Agapia (Nemuritorii de la Agapia), Acatist (Condotiera) ș.a.m.d. De regulă, C. V. Gheorghiu imaginează spațiile începutului avînd întotdeauna încălzite prelungirile în mituri (pre)creștine. Din asemenea spații-matrice se desprind eroii lui; firește că narațiunea cîștigă astfel cel puțin două dimensiuni simbolice: a întoarcerii și nostalgiei. Între ele, memoria. Pînă în 1949, cînd apare Ora 25, nu mai era un secret pentru nimeni că secolul războaielor mari însemna, mai mult decît orice, despărțire, prin formele ei extreme: deportare, exil și moarte. Istoria însăși stătea mai degrabă sub semnul arbitrariului. C. V. Gheorghiu știe asta și unifică în roman triada înstrăinării, problematizînd – și folosesc o sintagmă a lui Adorno – „o aversiune organizată”. Numai că aversiunea lui Gheorghiu primea replici neașteptate. Căci se îndrepta deopotrivă împotriva bolșevicilor și a capitalismului american.
Fără îndoială că cititorul francez privește romanul scris de român – la vremea apariției, poate la fel astăzi – și ca o formă de exotism. Ora 25 nu vorbește doar despre absurditatea sistemelor, apocalipsele modernității și sfîrșitul umanismului, cît despre noul exil modern, despre cum se poate relua la nesfîrșit un mit al lui Iov în scenarii sofisticate. Golgota Estului venea prin Gheorghiu la momentul potrivit, cu istorii ce nu puteau fi contestate la nivelul verosimilității. Captivitatea o resimțiseră toate statele, într-o formă sau alta. Însă de prea puține ori ea întîlnise absurdul așa cum deja îl trăia cealaltă parte a continentului. Estul european era condamnat înainte de ocupația bolșevică la asemenea exerciții de supraviețuire față cu asaltul terorii deghizată în absurd. Nu e de mirare că tocmai Kafka putea fi citit într-o variantă răsăriteană, de o fluență cu totul surprinzătoare. În acest context, Ora 25 aduce cu o mărturie dintr-un infern continuu.
Dar ceea ce trebuie că a surprins decisiv cititorul, nu doar apusean, la întîlnirea cu proza lui Gheorghiu, a fost felul cum accentele tragice ocolesc cu totul orice revendicare a omului revoltat. Traian Korugă reprezintă o astfel de variantă remaniată. De cealaltă parte, victima istoriei, o marionetă a absurdului, Johann Moritz întruchipează individul ce refuză revolta. Aparenta lui ignoranță nu este altceva decît un sindrom ancestral al conservării omului simplu. Mărturia lui Moritz irumpe în cele din urmă în revelația simplă a transcendentului. Totodată și salvarea autentică, unica disponibilă.
Tema rupturii, a despărțirii și intervenția ironică ori tragică a destinului cuprind în proza lui C. V. Gheorghiu și subteme biblice (precum cele ale fiului risipitor, Cain, alungarea din Rai, Iona etc.). De fapt, toate tramele romanelor post-Ora 25 au de-a face cu un episod cu rădăcini adînci în biografia scriitorului. De pildă, Traian Moisi (din Omul care călătorea singur) reproduce vîrsta autorului din momentul cînd pleacă la liceul militar. Atunci cînd fratele mai mic, tot Nicu, se revoltă crezînd în iminența răului – de aici și replica din roman: „mortule!”; după încheirea studiilor militare, tînărul Gheorghiu călătorește direct la București, nu la casa părinților. Vrea să cîștige faimă poetică, în primul rînd. Toată biografia lui Traian Matisi urmează datele autorului. Inclusiv campania denigratoare din Franța apare în roman. Pînă și „Maestrul” din carte – nimeni altul decît Gabriel Marcel, demisionar o vreme, la fel ca mulți alții, din grupul de admiratori ai autorului Orei 25. Și așa mai departe.
La urma dramelor, reluată în romanul autobiografic Omul care călătorea singur aflăm o interogație tragică, distribuită și ea în mai multe volume cu accente biografiste și religioase. Anume, faptul că singurătatea revigorează o consistență vicleană. Te asigură că nu ai scăpare în afara ta, numai că, atunci cînd toate nu mai corespund vieții și doar sinuciderea pîndește de undeva, numai atunci apare sentimentul unei spiritualități înalte: Dumnezeu nu l-a lăsat niciodată pe om singur. N-o va face nici acum. Cu o astfel de certitudine Gheorghiu elaborează Ora 25, cu dramele mici și mari, jonglînd cu problema liberului arbitru într-o lume carcerală imposibil de evitat.
În Ora 25, lucrurile se complică, pentru că singurătatea țintește o încărcătură ce-o definește dincolo de moarte. Johann și Traian au sentimentul că au trecut într-adevăr dincolo. Că viața nu e cu nimic mai bună decît moartea. Singurătatea lor, cu alte cuvinte, este anulată de chiar excluderea vieții. Hotărînd că sînt morți, ei alungă singurătatea ca pe un surplus neglijabil. Viclenia singurătății, cu alte cuvinte, este mult mai sofisticată aici. Dumnezeu, așa cum vine pe filieră dostoievskiană, se întrupează numai prin suferință. Johann ajunge cel dintîi la pragul superior spiritual, în vreme ce teoreticianul Traian pierde, prin fragilitatea detaliilor și precaritatea credinței, sensul dibuit chiar de el. Doar că pe altă cale.
Cum aminteam și în dosarul biografic, Gheorghiu a militat mereu pentru condiția lui Iov. De fapt, într-o formă sau alta, toată literatura lui se revendică, pe filieră biografistă, prin filtrul acestui mit biblic. Fie că vorbim despre prospectarea unei umanități, fie a unei individualități, în opera de ficțiune a lui C. V. Gheorghiu se concretizează mereu o odisee tragică.
La fel ca alți scriitori distopici, neputința de a-și vedea cărțile publicate și în țară nu l-a resemnat, decît la începuturi. Trăiește compensatoriu credința în puterea cuvîntului, reluată, ca o teză centrală, în toată opera. Mai mult decît orice, C. V. Gheorghiu tratează ontologic și teologic instrumentarea cuvîntului. Spune el: „Orice scriere este un simbol al creației ieșite din nimic, al morții și învierii prin cuvînt… Orice caligrafie e o teologie, o cunoaștere a lui Dumnezeu (…) Pentru mine, a scrie nu e o datorie, o plăcere, ci și un act sacru” . Transferul crezului în personajul din Ora 25 tocmai acest aspect îl urmărește, numai că Traian, ca ființă non-religioasă, în orice caz nepracticantă, preferă scepticismul modernilor. Pentru că o întoarcere la credință ar contesta însăși detenta lui intelectuală.
De asemenea, C. V. Gheorghiu se alătură prin viziunea distopică marilor săi confrați ce au imaginat ochelari apocaliptici similari, precum Huxley, Orwell, Platonov, Bradbury, Greene, Atwood, Vonnegut, Bernanos, Zamiatin, dar fără luminile satiric-umoristice. Lipsit de acest nivel este tot sertarul lui C. V. Gheorghiu. El nu poate vedea umor (cu excepția celui negru) dincolo de obscuritatea apocaliptică. Cînd, totuși, o face, intenția e să amplifice o condiție ce ascunde o alienare de adîncime. Se prea poate ca reținerea unor critici precum Cornel Ungureanu și Mircea Anghelescu să sancționeze tocmai lipsa acestei verigi, necesară, fără îndoială, unei panoramări psihologice ample.
Ora 25 este un roman ce aparține, după un termen ce a dat și numele unei cărți de referință în domeniu, realismului traumatic. Cît de influențată este lumea contemporană de trauma istorică contemporană încearcă să convingă Michael Rothberg, în studiul său Traumatic Realism. The Demands of Holocaust Representation . Profesorul american demonstrează cum momentele cauzate de Holocaust au provocat o triplă ingerință privind, concomitent, documentarea, reflecția și reprezentarea. Profesorul american insistă pe faptul că cele trei nu sînt operabile la un nivel transcendent, nici mistic, ci doar la unul social. Firește că cerințele pentru limitele formale ale reprezentării, cum spune el, nu pot fi alăturate unei zone definite de cu totul alte formule.
Totuși, Rothberg e de părere că distincțiile, cele trei, pot justifica orice confruntare dintre cultură și istorie. Sînt date generale ce alcătuiesc și răspunsurile literaturii române, alături de culturile postbelice. Cu întîrzierile de rigoare, firește. Gheorghiu merge cu distopia pe marginea unei lumi tot mai bolnave. Dovadă că numeroși scriitori aparținînd unor culturi diferite ajung, fără să știe unii de alții, la verdicte asemănătoare. Oricum, întrebarea de la care debutează și eseul lui Rothberg privește posibilitățile contemporanilor de-a evalua relațiile culturii noastre cu urmările Holocaustului. Înainte de-a avea recunoscut propriu-zis un asemenea fenomen, C. V. Gheorghiu depune mărturie pentru întreaga umanitate. În principal, influențele anxioase asupra modernității. Cu toate acestea, cum observăm, realismul traumatic al lui Gheorghiu nu exclude transcendentul, nici experiența mistică. Dimpotrivă. Cele două contestă, de fapt, identitatea socială, depășind cu mult frontierele impuse de istorie. Toate cărțile lui C. V. Gheorghiu conduc spre revelație, ridicînd la rang de senzori mistici întreaga umanitate.
Firește că orice literatură provenită dintr-un șoc istoric major nu poate să fie străină de prelungirile absurdului, nici de cele ale parabolicului. După același Rothberg, captivitatea într-o temporalitate traumatică vine pe fondul unei tensiuni dintre extremă și banalitate. Cam de aici începe și sceneta dramatică din debutul romanului semnat de C. V. Gheorghiu, una ce se dezvoltă apoi într-o elaborată distopie. În Ora 25, banalitatea unei greșeli, eroarea unei etanșări a etniei și banalitatea amînării („pînă a doua zi”) se văd repede contestate, la modul sistematic chiar, de exces și extreme. Nimic nu mai ajustează noua realitate traumatică. În roman, cea din urmă se instalează ca o glumă a sorții. Însă eroarea devine regulă. Nedreptatea, normă. La fel se va întîmpla și cu alți eroi din cărțile lui Gheorghiu, precum Maximilian Perahim, condamnat absurd la ocnă pe viață. Modelul aparține la bază literaturii romantice: în Mizerabilii, Jean Valjean trebuie să ispășească pedeapsa la ocnă pentru o pîine. Vinovatul fără vină sau vina pedepsită absurd de aici se prelungește în note existențialiste.
Sensul rămîne, la Gheorghiu, îndreptat exclusiv spre moarte-sinucidere și înviere. Revanșa, speranța și credința nu funcționează în faza adversităților dintre memoria unei condiții banal-inocente și alta, maturizată brusc din punct de vedere uman, prin trauma fizică și psihică. Johann Moritz prezintă tocmai aceste accente, urmînd pas cu pas, ca într-un experiment deplasat, toate etapele depersonalizării. Dar, dincolo de toate, el arată și cum individul generic al realității traumatice poate să supraviețuiască prin apelul tainic la credință.
Realismul traumatic presupune, mai întîi de toate, ca discursul modernist dominant în care gîndim Holocaustul să elaboreze o problemă de reprezentare . În orice caz, nu se poate discuta de un concept general care să cuprindă traiectoria tuturor intrigilor din roman. Costelația de nuclee dramatice din Ora 25 nu lasă deoparte nimic din traumele cunoscute ale Estului. Adorno, așa cum îl înțelege criticul american, are în vedere Occidentul, iar celebra sa afirmație, „a scrie poezie după Auschwitz este o barbarie”, nu se pliază neapărat și Estului. Însîngerat și el, dar rămas sub Cortina de Fier, intuită chiar înainte de instaurare, nu mai puțin apocaliptică, el constrînge orice cercetător să treacă prin diverse zone preliminare ale unei investigații critice. C. V. Gheorghiu însuși numește în cărțile sale autobiografice agresiunea Rusiei în termenii cei mai duri cu putință. Faptul se concretizează mai abitir în Ora 25 începînd cu „eliberarea” României de către agresorul de la Est. Vocea naratorului nu lasă vreo șansă de ispășire cruzimii și bestialității de care a dat dovadă noua stăpînire. Scrisoarea Suzanei către Johann stă mărturie, printre multe altele, mai ales pentru trauma suplimentară a femeilor.
Coincidență sau pur și simplu gîndire comună în epocă, Adorno vorbește despre șocul și trauma filosofiei înseși. Mai ales a filosofilor, am adăuga. Traian Korugă în această categorie se găsește, deși se ascunde strategic îndărătul scriitorului distopic. Catastrofa anunțată de teoriile lui nu au, ele singure, forța apocaliptică la care visează. De ce? Pentru că autorul lor intuiește doar abstractul situației, nu și trauma individuală. Lipsit de concret, el nu poate crește nici spiritual. Modelul îl va prelua Mircea Eliade în Noaptea de Sînziene, unde filosoful Petre Biriș face orice ca să nu simtă durerea, să nu fie nevoit să trăiască, fie și pentru o clipă, agresiunea fizică. Tortura reală pentru eroul lui Eliade nici nu trebuie să aibă ceva concret. Gîndul e de-ajuns pentru a mărturisi orice i s-ar cere. „Frica dă de gol pe omul nevolnic”, decreta Publius Vergilius Maro în Eneida. La fel și Traian: titan în gîndire, el rămîne pricăjit în suferință.
C. V. Gheorghiu revine deseori în cărțile sale la o problemă ce l-a preocupat peste poate. Dar nu mai puțin adevărată și esențială, chiar pentru noua modernitate postbelică: cum poate izbîndi individul în mijlocul colectivității, de vreme ce conceptele de individualitate și, mai ales, unicitate au dispărut? În felul lor, toate personajele imaginate de Constantin Virgil Gheorghiu în Ora 25 corespund inițial unui tipar al unicității. Chiar și în categoria răului nu vom descoperi doi torționari identici. Aș spune chiar că Gheorghiu a promovat un soi de pedagogie a unicității individului, cu arme nu din arsenalul creștin – decît mai tîrziu. Fapt este că toate aceste personaje devin exponenții întregii umanități. Paradoxul este baza pe care va construi Gheorghiu harta umană. Eroarea capitală a lumii moderne din deprecierea individualității se alimentează, de aceea scriitorul subliniază deseori pericolul serialității omului modern: „Ignorarea unicității persoanei umane este păcatul de moarte al civilizației noastre. Această civilizație este construită după modelul uzinelor. Iar uzina nu cunoaște decît lucrul pe bandă și în serie. Mașina ignoră unicul și neînlocuibilul, deci omul cu adevărat sa identitate” . Sau: „Pentru această civilizație, omul este o piesă în mașinăria socială. O unealtă de producție și de consum. Omul este evaluat, apreciat și tratat în funcție de utilitatea sa și de randamentul său. El poate fi înlocuit, ca oricare dintre piesele de schimb ale mașinilor” . În alți termeni, avertismentul lui C. V. Gheorghiu face referire la îngăduința cu care individul modern acceptă propria excomunicabilitate. În Ora 25 se derulează amețitor chiar scenariul desprinderii omului de propria natură.

Ramificațiile experienței individuale

Scenariul tragic din Ora 25 privește într-un plan de adîncime erodarea comunicării înseși. Ignorînd unicitatea, individul acceptă să fie înlocuit. Prin urmare, limbajul nu are a se dezvolta, nici diferenția, căci omul devenit sclav tehnic reproduce fără coerență interioară mecanica lumii noi. Nu se poate evada din acest pseudoprogres decît prin înstrăinare și deteriorare fizică. Prin crearea unui nou ritm subversiv al vieții.
Ritmul urmat de Johann Moritz se încadrează unei filosofii a așteptării. Nu a acceptării. Abia cînd își dă seama că așteptarea nu funcționează și că trebuie să accepte inevitabilul, numai atunci el clachează și vrea să se subordoneze, contrar tuturor moștenirilor spirituale, unei sinucideri. Arhetipurile sale onomastice, că e Jacob, Ianoș, Iankel, Jean, John sau redevine Ion în alte lagăre, îi reamintesc ceea ce, la modul esențial, îi transmisese tradiția: anume că el știe, la fel ca toți oamenii din societățile arhaice, că ispășirea este ceva firesc. Nici nu vrea să priceapă pînă la capăt vinovăția lui. Știe doar că e nevinovat. Pînă înțelege, ca un Iov nou, că nu trebuie să fi avut parte de educație ca să pricepi cauza. Johann Moritz se lasă în voia soartei, în cea a adevărului și în metoda unică, moștenită, de echilibru psihologic: așteptarea. Ce va să vină va veni. Credința lui în reinstaurarea ordinii arhaice stă neclintită multă vreme.
Așadar, el niciodată nu acceptă, doar așteaptă. Iar lumea nouă nu dispune de adevărul lui, oricum neînsemnat, de vreme ce, încă din satul lui, el știe că, așa cum îi cere condiția, el nu are dreptate, chiar dacă și-o cunoaște. Poate supunerea lui să ajute la dispunerea unei așteptări pe orizontală. Fără nimic precipitat. Fără gesturi extreme. Cînd tortura atinge paroxismul, el trădează moștenirea matricială și respinge atît așteptarea, cît și acceptarea. Vrea, de fapt, să sară peste acceptare, direct în moarte. O scenă aparent banală spune mai multe despre condiția inocentului protejat de lipsa educației. Cînd un tînăr îi strigă printre gratii: „Salve, sclave!”, el răspunde: „Nu mă cheamă așa! Numele meu este Moritz Ianoș! Tu mă iei drept altcineva”. Imediat naratorul precizează, amplificînd tensiunea tragică în care s-a strecurat umorul involuntar: „Moritz s-a dus la masă, spunîndu-și că trebuie să semene foarte bine cu acel Salve Sclave, de vreme ce tînărul cu ochii mari îl striga Sclave și după ce el i-a zis că-l cheamă Moritz”. Inocența lui este desăvîrșită. La 25 de ani, Johann Moritz păstrează resurse să zîmbească, crezînd cu însuflețire în reînvestirea adevărului. Este imposibil ca răul să triumfe la nesfîrșit: ce nu știe el este că se află în miezul absurdului.
Johann Moritz este victima ideală din romanul carceral și pentru că păstrează îndelung inocența unui copil. Naratorul face, de altfel, mai multe trimiteri la prospețimea naivității lui, tocmai pentru a contrasta puternic cu cercurile infernului prin care trece. Rînd pe rînd, tortura și detenția nesfîrșite, dar mai ales oamenii-animale și oamenii-călăi îl transformă devreme într-un tînăr bătrîn cu gîndul că va fi „sclav pe viață”. El este martorul barbariei omului modern. Mai grav, martor și cetățean al absurdului ce amenință întreaga umanitate. De altfel, trimiterea la Kafka e și mai evidentă cînd exclamă, la fel ca Joseph K. în finalul Procesului: „Ca niște cîini!” La rîndul lui, Traian, exasperat, va spune că „E o nebunie să te bucuri că ești transportat într-o închisoare și nu în alta! Dar asta este faza în care a ajuns omul în Europa: nu mai are de ales decît între două închisori…”. Tot în romanul carceral citim și interogatoriile, cu absurdul lor kafkian, cu reverberații de regăsit la Orwell și Huxley. C. V. Gheorghiu scrie avînd mereu în minte șocul transmis cititorului. Elementul spectaculos. Pentru că întreaga epocă este invadată de sancțiuni disproporționate, care nu au nimic predictibil. Pînă și suferința împărtășită nu umanizează și nu ajută la nimic (cum se întîmplă cu dialogul Johann-Ambramovici). Destinul nu are nici o relație cu nevinovăția, credea Walter Benjamin. Din acest punct de vedere, se poate spune că salvarea lui Johann Moritz vine din faptul că el merge în paralel cu destinul său ideal; necontopind cele două identități, de soț și de încarcerat, el încă mai păstrează credința întoarcerii.
Două destine urmează Johann: pe cel al protagonistului de hîrtie, din romanul schițat de Traian. Apoi, pe cel al omului universal; omul modern care, indiferent de nume, trebuie să se potrivească unui șablon. Absurd, apocaliptic, alterat, deconstruit. Din toate cîte puțin. Calapodul gîndit pentru Johann este, cum spuneam, unul dostoievskian. El trebuie să sufere, ca astfel el să învingă prin suferință lagărul care a devenit întreaga umanitate. Ora 25 asta vestește. Sfîrșitul umanismului. În fapt, al legilor creștine. Homo homini lupus est domină acum totul la modul sofisticat, tehnologic, instrumentînd absurd societățile nepregătite. Firește că instinctul de conservare, animalitatea nu mai fac parte din ultimul Johann. El trece, după modelul creștin, peste deficitul interior al lumilor pe care le traversează. Creșterea lui interioară este văzută de ceilalți drept indiferență. „Cenușa” despre care vorbește naratorul, una a vechiului Moritz, se referă la moartea omului refractar la suferință și revelație. Refractar în sensul că cele două concepte, suferința și revelația, fac parte organică din individul spiritual. Dintr-odată, ca tot omul simplu și needucat, Johann Moritz trebuie să și le reprezinte. O misie imposibilă. Noua naștere plămădită din suferință aduce cu sine moartea omului vechi. De altfel, el singur traversează cu adevărat pînă la capăt, intermediat de simplitate și naturalețea suferinței, golgota alterată a timpului nou.
C. V. Gheorghiu imaginează un Iona ce spintecă burțile unor identități ce nu-i aparțin, ghidat fiind de percepția celorlalți. Luat drept evreu, așteaptă restabilirea adevărului său, pe cînd ceilalți îl vor înșurubat în eroare, pentru a nu strica ordinea tehnică. La fel, maghiarii îl văd un spion român, nemții remarcă trăsăturile ariane, iar americanii nu-l percep altfel decît german. Nu contează adevărul tău, ci al celorlalți. Marea revelație a protagoniștilor din Ora 25 aceasta este: că adevărul nu le aparține. Și, mai dramatic: nu le aparținuse niciodată. Un văl schizofrenic se lasă peste întreaga umanitate captivă din roman. Cauza este aceea că adevărul are legi noi, ce nu sînt cu putință pentru ei. Înstrăinați de adevăr, eroii se înstrăinează de întreaga lume, începînd cu ei înșiși. Trebuie precizat și că, în roman, este neverosimilă ușurința cu care personajele se despart de adevărul lor. Într-o formă sau alta, C. V. Gheorghiu prezenta un adevăr al omului european în totalitatea lui, încă neintuind pericolele ascunse de libertatea încă imatură.
Romanul satiric interferează cu cel psihologic și ele dau senzația că pot continua la nesfîrșit odiseea tragi-comică a nefericitului Johann Moritz. Dar ce delanșează tot acest delir grotesc al identității răstălmăcite? C. V. Gheroghiu a derutat destui interpreți prin felul cum deschide romanul. De bună seamă de respirație rebreniană, fără însă, cum grăbit au spus unii comentatori, să plagieze. De fapt, prima parte reprezintă scena idilică ce va contrasta mai apoi tulburător cu marea scenă a lumii apocaliptice. Un prolog. Iubirea interzisă pentru Suzana are un antidot simplu – și el este unul comun în epocă: Johann vrea să muncească o vreme în America pentru ca apoi să dobîndească prin statutul acum interzis, și iubirea. Concurența vine din altă parte. Căci scena lumii mici se dereglează tot pe șablonul mitului biblic. Invidia jandarmului îl aruncă într-o farsă aparent comică, ce se va dovedi una tragică. Toate inițiativele de mai apoi ale lui Johann nu fac decît să anuleze farsa. El acceptă chiar și divorțul, iar Suzana mărturisește soțului de departe violurile și chiar un eventual avort. Decizii infernale pentru omul spiritualizat ce trăise odată într-o societate închisă, dar fericită. Romanul de dragoste se diluează în multe asemenea derogări – altădată de neînchipuit – de la virtuțile esențiale. Cuplul Johann-Suzana pătimește împreună, deși separați, fiecare în felul lui. După 13 ani și peste o sută de lagăre, imposibila iubire ce deschide romanul se transformă în imposibila normalitate. Cei doi refac un cuplu adamic ce străbate sensul invers. De la infern la un paradis derizoriu.
De cealaltă parte, cuplul Traian Korugă-Eleonora West stabilește alte coordonate ale romanului social. Pe de o parte, noua clasă de mijloc, o burghezie intelectualizată, pe de altă parte afirmă condiția femeii moderne (Nora conduce singură automobilul etc.) și pe cea a evreului din epocă. Căsătoria, în primul rînd, este lipsită de consistența ancestrală, cum se întîmplă cu Johann-Suzan: „Dragostea nu este un motiv de căsătorie”, mărturisește Nora. Contractele sociale, Babelul birocratic și psihologismul avaristului se insinuează în relațiile moderne înregistrate de Ora 25. Frica de prezentul tulbure, nesiguranța și voința de putere înlocuiesc iubirea. Cînd iubirea și căsătoria devin împreună tehnice, cum se întîmplă cu Johann-Hilda, sensul vieții este compromis. Femeia preia rolul bărbatului cu totul. Nu întîmplător, Nora va încheia manuscrisul soțului și va lupta de pe poziții egale cu noua ordine tehnică. De altfel, personajele feminine beneficiază de o altfel de aură din partea autorului. Cu puțin excepții, și acelea explicate prin mediul social cărora le aparțin, eroinele ascund o suferință cu totul diferită. Poate și pentru că, așa cum idealizează în amintirile sale autorul, „Femeile înțeleg totul. Altfel decît bărbații. Femeile nu fac istoria. Dar trec deasupra ei în zbor, ca îngerii” . Autorul român înțelege să înghesuie în portretistica feminină de toate, în exces. De exemplu, chipul trist al Norei seamănă cu femeia lui Picasso sau scena cînd Traian îi recită versuri semnate de Tudor Arghezi…
C. V. Gheorghiu mizează în romanele sale pe serii de contradicții identitare divulgate prin biografii cu macazul schimbat brusc și defnitiv. Lumea paralizată de idee sau de perspectiva morții caută să evadeze dintr-o conștiință provocatoare din care trebuie rechiziționată o morală. Confruntările subtile din Ora 25 vor fi reluate în celelalte cărți, mai ales în Condotiera, Omul care călătorea singur, A doua șansă și Necunoscuții din Heidelberg; ele privesc individul față cu un sistem niciodată avantajos, indiferent de partea cărei istorii se găsește. Pentru că trecutul integrează prezentul și blochează viitorul cu un entuziasm seducător, dar trivial.

Între transumanism și postumanism. Romanul total

Dacă tabloul idilic din romanul rural expune cuplul paradisiac Johann-Suzana în plină conversie inocentă, dialogul lui Traian cu procurorul George Damian deschide dezbaterile filosofice. Dincolo de toate predicțiile și teoriile răzbate problema libertății. Conceptul l-a preocupat pe C. V. Gheorgiu dintotdeauna. Încă din aminitirile copilăriei reținem interogațiile fiului de preot, neliniștit chiar de libertatea de-a urî și de-a ierta. A ajunge sfînt, iată libertatea la care visează tînărul Gheorghiu. Romanul Condotiera are un motto sugestiv, ce poate fi luat drept crez pentru toate celelalte suprapuneri simbolice din opera autorului: „Stați tari în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți în jugul robiei” (Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel). În Omul care călătorea singur găsim reformulate cuvintele Apostolului Pavel, ca un corolar la ideile din Ora 25: „Cel ce-și pierde libertatea își pierde calitatea de ființă umană; devine un sclav care nu poate să facă nici bine, nici rău”. Observăm în fragmentul citat intenționalitatea din structurarea lui Johann Moritz. Noua ordine tehnică a lumii suprimă orice formă de rezistență și-l transformă astfel într-o ființă non-umană. Faptul că e incapabil să facă binele și răul deopotrivă se traduce, în destinul lui Moritz, prin capacitatea de-a fi simultan salvator și sclav tehnic. Libertatea lui Traian Korugă înseamnă cu totul altceva. Filosoful-scriitor cunoaște foarte bine limitele umane și cu toate acestea se lasă copleșit de starea de prizonierat. Infernul lumii eliberate întrece proiecțiile sale. La fel, sinuciderea travestită este în sine un gest de protest, precedată de orbirea asumată. Foarte interesant este că Lucian Blaga, în romanul său de sertar apărut postum, Luntrea lui Caron, găsea drept unică soluție a salvării filosofului captiv în teroarea roșie tot sinuciderea (în Rîpile Roșii – evident, nume simbolic, tot un protest, îndreptat exclusiv împotriva bolșevicilor, de astă dată). Cumva forțat, în privința depresiei lui Traian, este gestul său politic ce devine prea evident unul mistic („Doamne, ajută-mi să termin mai repete! a șoptit el rugător. E atît de greu să te înalți deasupra ispitei cînd ești închis într-un trup omenesc…”). Din păcate, în Ora 25 construcția unor personaje reprezentînd binele și răul riscă adeseori să eșueze; de pildă, meschinul capătă mult prea repede conștiință, ca și cum autorul, atent la detalii de felul acesta, crede că nu există oameni răi, doar fapte greșite.
Surprinzător va fi pentru cititorul de astăzi să întîlnească și personaje malefice pe care le va citi în cărțile lui Nicolae Breban, de mai tîrziu. Cum sînt, de pildă, Iorgu Iordan și Marcu Goldenberg. Firește că, la mijloc, e tot filiera dostoievskiană, pe care se construiesc și în Ora 25 personaje ce întruchipează omul-animal – categorie ce contrastează cu natura umană, eliminînd de la bun început orice resurecție morală.
Dintr-o atare perspectivă, teoriile lui Traian din romanul Ora 25 nu sînt doar profetice, ci ele îndeplinesc rolul unei rezistențe intelectuale. De bună seamă că întreaga lui generație dezbătea probleme asemănătoare. Bunăoară, în Prefața primei ediții a romanului, Gabriel Marcel mărturisea că trebuie să așeze cartea alături de Tratatul de descompunere al lui Cioran. Și textul filosofului român poate fi etichetat, la fel ca ficțiunea lui Gheorghiu, drept „un breviar al disperării”, crede francezul. Totuși, C. V. Gheorghiu se desprinde de ideile consacrate cu avantajul unei neadaptări ideologice, fără a avea pactizări de nici un fel. El știe doar că structura lui spirituală îi permite să discearnă între bine și rău. Că poate decide pentru sine traiectoria intelectuală. Ora 25 armonizează și soluționează concis multe dintre tarele generației lui, insistînd pe unica problemă ce le cuprinde pe toate, cea a libertății. Numai că odiseea libertății se arată tot mai obscură. De-a dreptul imposibilă. În Memorii, autorul revine cu alte accente: „omul este asemenea lui Dumnezeu prin libertate” și libertate înseamnă „identitate cu propria ta natură” . Fără raportare la propria natură, deci fără acces la identificarea cu divinitatea, omul își parazitează condiția. Cînd Traian vorbește despre automatism, uniformizare și anonimat, el enumeră etapele dezumanizării din epoca tehnică. Albert Camus nota că revolta nu are a face cu revendicarea libertății totale, ci dimpotrivă: ea face procesul libertății totale. Distincția se arată esențială, căci romanul intelectual din Ora 25 în acest hățiș conceptual se încurcă. Traian Korugă vrea să scrie o carte ce-i are drept personaje pe toți oamenii, însă el nu știe că deschide, de fapt, un proces al libertății, una în care revoltatul, cum spune tot Camus, afirmă în numele unei valori imposibilitatea libertății totale. Or, valoarea din judecata existențialistului francez este totodată și variabila problemei. Pe care Traian o ignoră, fiind convins că izolarea în revoltă îi asigură și trezirea conștiințelor adormite.
În fapt, Gheorghiu face teoria postumanismului, termen reluat în ultimii ani cu o nouă fervoare apocaliptică. Însă postumanismul avant la lettre al lui Gheorghiu apelează la o serie de determinări exacte și generale, în vreme ce conceptul propus de post-postmodernitatea actuală judecă în primul rînd individul manipulat de hibriditate. Radicalitatea lui C. V. Gheorghiu reflectă oglinda epocii, una neconcesivă și sceptică: „Tocmai că nu ne putem transforma!” exclamă Traian, refuzînd astfel ceea ce noul umanism al postmodernității inițiază. Adică omul-mașină, omul-robot. Traian Korugă opinează că dramatismul timpului vine din faptul că imposibilitatea transformării umane produce efecte în lanț și că ciocnirea dintre realitățile tehnică și umană s-a produs deja. Fără cale de întoarcere. Prin urmare, spune el, „Sclavii tehnici vor cîștiga lupta. Se vor emancipa și vor deveni cetățeni tehnici ai societății noastre. Oamenii vor ajunge proletarii unei societăți organizate după cerințele și natura majorității cetățenilor ei, adică a cetățenilor tehnici”. La fel ca ceilalți intelectuali ai vremii, pentru C. V. Gheorghiu lucrurile par limpezi, mai ales în rama celor două războaie. Pentru ei, mutația ireversibilă nu poate livra progese, nici regenerare umană. „Cred că este cea mai neagră epocă din istoria omenirii”, concluzionează Traian. „Niciodată nu a fost omul mai neluat în seamă și mai disprețuit (…). În societatea contemporană, sacrificiul uman a devenit un fapt încă mai banal. Viața omului are valoare numai ca sursă de energie. Criteriile de apreciere sînt pur tehnice. Neagra barbarie tehnică! La ea vom ajunge, după victoria deplină a sclavilor tehnici!”
Teama lui Gheorghiu se împarte între triumful iminent al artificialului (a valorii tehnico-sociale a omului) și moartea oricărei spiritualități. În termenii actuali, teoriile din Ora 25 s-ar preta transumanismului, în care voința individului nu mai contează și refuză orice conviețuire cu ofensiva apocaliptică a tehnologiei.
Prin „Sclavii tehnici sînt servitorii perfecți” și „Sclavii tehnici sînt un proletariat”, Traian denunță laolaltă marile mișcări ideologice ale timpului. Dar, mai important, el despică viitorul din trecut. Digresiunea din Ora 25 se cimentează într-un postumanism încheiat la modul metodologic. Doar că automatismul și evenimentele majore fac greu descifrabilă mutația. Dezumanizarea, așa cum o înțelege Gheorghiu, inclusiv prin experiența lui de viață, presupune întîi de toate acceptarea subevaluării individului prin raportarea la criterii tehnice. Iar postumanismul lui se prelungește firesc dintr-o atare condiție. Dacă postumanismul include și o etapă tranzitorie, pentru Gheorghiu, acesta s-a epuizat într-un trecut recent. Ceea ce toarnă în cuvintele personajului-autor, Traian, nu face decît să revendice rămășițele de reacție, între care resuscitarea conștiințelor este miza supremă. „Oamenii devin papagalii sclavilor tehnici”, proclamă el, sesizînd că, odată cu instaurarea precisă a dezumanizării sistematice, limbajul însuși va suferi același tip de execuție. Cert este că C. V. Gheorghiu se teme mai mult de dispariția lui homo religiosus decît de apocalipsa cyber-ideologică.
Mai există însă o salvare: distincția dintre om și cetățean. Dacă sclavii tehnici sînt inoperabili fără complicitatea unui om, cînd vine vorba de relația cu cetățenii lucrurile se schimbă: „Cetățeanul este un om care trăiește numai dimensiunea socială a vieții. E ca un piston de mașină, nu face decît o singură mișcare și o repetă la infinit. Cetățeanul e cea mai apocaliptică fiară apărută pe fața pămîntului prin încrucișarea omului cu sclavul tehnic. Are cruzimea animalului și indiferența rece a mașinii. Cel mai desăvîrșit tip de cetățean a fost creat de ruși: comisarul!” Totuși, în altă parte, C. V. Gheorghiu vorbește și despre, să-i zicem, o valorizare a cetățeanului. Unica: „Un sfînt este un om care, rămînînd cetățean al pămîntului, e în același timp cetățean al cerului” . Distincția poate provoca interpretări mai largi, precum alteritate și identitate, dar mai ales între autonomizare și constrîngere. Ora 25 alertează tocmai prin tensiunile degradate și antitezele de catifea, într-un timp al fatalității cristalizate în normă.
În toate scenariile, C. V. Gheorghiu nu lasă afară nimic din sentimentul unei anxietăți dominante. El nu poate percepe invazia roșie fără acroșajul unor concepte negative. Nici nu se putea altfel. Totuși, în roman scriitorul are răbdare să construiască labirinturi existențialiste în care sînt prinși indivizi cu pregătiri cu totul diferite pentru impactul cu ultima oră. Romanul Ora 25 coagulează temerile unei generații pierdute fără șanse de vindecare și fără încredere în viitor: „Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea tîrzie – spune Traian Korugă: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea tîrziu. E nu ultima oră (ora 25, n.m.), ci o oră după cea din urmă oră. Este, cu precizie, timpul societății occidentale. E ora actuală. Ora exactă!…”. Nimic flexibil în dialectica infuzată personajelor de C. V. Gheorghiu. Totul este categoric. Nimic nu garantează că motivațiile umane pot reînvia spiritualitatea strivită. Cu răsturnarea valorilor definitivă, individul lui Gheorghiu nădăjduiește să reziste prin ceea ce conservă ființa umană în zonele ei neatinse: „febra vieții, gîndește Traian, este splendidă. Cu toată zădărnicia ei, e inegalabilă în frumusețe!” Încă suntem martorii primului Traian, profetul apocalipsei tehnice, scepticul de serviciu, dar contestat de propria încredere dostoievskiană în puterea frumuseții. După încarcerările succesive, el pierde totul: al doilea Traian cade pradă cinismului unei lumi pe care n-a reușit să o traducă pînă la capăt. Incoerența destinului său va fi înghițită de coerența profeției sale apocaliptice.

Moartea romanului

Apocalipsa omului modern presupune și alte apocalipse, la prima vedere inofensive. Cum e moartea lecturii și deprecierea cărților. În Ora 25, petițiile iau locul autorilor și cărților în înțelesul lor tradițional. Lumea birocratizată refuză timpul desfătării prin lectură. Cărțile sînt reduse la statutul lor extrem-minimalist, fragmentar. De simple petiții ori scrisori. Scurte, la obiect, fără putința subtextului, ele comunică un esențial tehnic. Moartea romanului, amintită de filosofii contemporani, înseamnă, cum s-a spus, moartea unui tip de roman. În Ora 25 se pot identifica și trasee din direcția aceasta. Depresia prelungită a lui Traian se datorează și unei asemenea fatalități, alături de stigmatul propriei cărți. Blestemul lui Korugă e să-și trăiască propria carte și apocalipsele imaginate chiar de el. Însă la o scară absurdă. Adevărul ficțiunii depășit de adevărul realității. Nimic mai inconfortant. Metaromanul avansează cu precizia cu care absurdul ia locul noramalității.
Există un cinism funciar al Autorului care vrea să-și desăvîrșească personajul proteic prins în vîrtejul istoriei. Pînă la un punct, romanul se identifică cu un soi de oracol, ce conține un profetism elementar. Există însă o convenție subînțeleasă: prezentul istoriei să depășească orice ficțiune și frica de personaje să fie mai mare decît cea de viață sau de moarte. Cînd, de la un punct, autorul și personajul se reunesc, confruntînd ficțiunea și realitatea, cei doi iau parte chiar la actul scrierii: unul scriind, celălalt asistînd, ca un martor tăcut. Surprinde perfecta sincronicitate dintre texte și viață. „De asta plîng! Fiindcă e prea adevărat!”, spune Moritz după ce citește petiția pe care o semnează. Lipsit de anvergura din libertate, actul scrierii trebuie să preia inspirația din memorie. Nu e de mirare că autorul devine comic atunci cînd dialogul cu sine nu poate fi intermediat de propriul personaj: cum e, de pildă, scena în care Traian îi recită lui Moritz versuri în original din T. S. Eliot.
De fapt, C. V. Gheorghiu e interesat de validitatea textelor, teoriilor și cuvîntului scris în sine. Cum moartea autorului se petrece și în realitate, ștafeta preluată de soție relativizează apocalipsa de hîrtie. Efortul ei de identificare presupune și unul de legitimare. Ca autor ce moștenește un text indezirabil, Nora trebuie să cîștige reflexivitatea autorului prim. Numai că, fără pregătirea teoretică și lipsită de metodă, gestul ei are toate șansele să rămînă neproductiv. Drept avantaje, ea deține experiența carcerală și recenta emancipare de gen. Conflictul textelor cu instituționalizarea absurdă a modernității poate fi cîștigat numai cu instrumentele adversarului. Într-un atare sistem, texte precum petițiile au un impact estimat, la nivelul reportajelor și articolelor de ziar – la modă în epocă prin tonul concis și efectele imediate. Numai că Traian eșuează. Stilul său nu prevede mulajul universal, adecvat noii administrații.
Combinatoria fragmentară din Ora 25 are sens cu adevărat consistent numai dacă reușește, cum spune Barthes, să unească în structurile de adîncime ale narațiunilor o morfologie. Indicii lui Gheorghiu vor fi tortura, dezumanizarea, apocalipsa, carceralul, umorul negru, absurdul, farsa destinului etc. Ora 25 este o fabulă a identității, după conceptul lui Manfred Pütz. Strategiile narative din romanul lui C. V. Gheorghiu reduc toate problemele posibile ale textului la jocuri de identificare. Dilemele eului, ca și distincțiile autoreferențiale și extra-referențiale, ajung mereu în același centru de semnificație. Miza lui Gheorghiu este cumva tezistă, dar eficientă: ea reia, cu supliment de efect, mesajele alienării. Picarescul urmărește doar acest, unic, scop. Dincolo de toate însă respiră o lume în derută existențială.
Oricum am privi astăzi Ora 25, romanul rezistă tensiunilor la modă dintre cele mai paradoxale concepte. Se pot scrie la nesfîrșit tratate comparatiste cu ceilalți autori distopici, cu literatura veche și premodernă, semn că deschiderile din roman se verifică și în plan universal. Viziunile apocaliptice coroborate cu spectacularul biografist au produs o poveste despre anihilarea eului într-un carnaval grotesc al prezenteismului cum nu se mai citise pînă atunci. C. V. Gheorghiu știe asta și mizează pe capacitatea cititorului de-a reacționa compensatoriu. De-a reacționa ferm și după încetarea lecturii. De-a produce mirare și revoltă în același timp; iar a crea rumoare în fața inexplicabilului este chiar definiția mitului. Pariul scriitorului a funcționat. Nu doar succesul în sine al cărții trebuie contabilizat, ci și deschiderea extraordinară a societății apusene față de Estul tot mai înghețat ideologic. Cînd totalitarismul a trecut de la teoria absurdului la practica lui, romanul lui Gheorghiu a cîștigat alte dimensiuni, în primul rînd politice și antiutopice. Și tot așa, pînă astăzi, cînd un cititor care preferă o narațiune postmodernă poate citi în această notă Ora 25; unul care preferă un roman distopic, asemenea. Sau altul filosofic, religios, de dragoste etc. Ingeniozitatea cu care a fost asamblată cartea și adevărul general valabil al romanului oferă cititorului numeroase grile de lectură. Dincolo de toate, hipertrofia lumii, așa cum o propune scriitorul român în Ora 25, recuperează ceva genuin și provocator deopotrivă. Pînă și adversarii lui C. V. Gheorghiu trebuie să recunoască faptul că, indiferent cît spectacol gratuit, de farsă tezistă, de cîtă superficialitate poți citi în anumite secvențe ale romanului, el reușește să fascineze de la început pînă la sfîrșit. Interpreții s-au concentrat mai mult pe aspectele cu tușe antisemite sau anticomuniste și au lăsat deoparte adevăratele mesaje ale cărții. Cum e, dincolo de marile dezbateri de idei, faptul că istoria recentă și mitologia unei Românii cvasinecunoscute se vedeau acum întîia dată transpuse într-un context european.
Patologia contemporană întîlnea în Ora 25 și arhiva umană a unei națiuni ce-și trăia povestea proaspătă cu toată inocența. Soteriologia propusă de C. V. Gheorghiu și, în genere, toate formele de salvare gîndite de autor au drept resort credința. Ea traversează întreaga operă a unui autor dedicat libertății absolute. Nici o carte din cultura română nu a imaginat un asemenea labirint universal cu soluții pe care să le priceapă orice cititor. Multiplicarea dramelor din labirintul traumatic al Orei 25 trebuie citită ca trepte spre o resurecție metafizică. Ca parabolă a redobîndirii inocenței religioase, romanul propune translații complete. Însă ceea ce cuprinde toate tipurile de roman din Ora 25 sînt paradoxurile umanității. Trebuie să te prăbușești pentru a urca la cer, trebuie să fii civilizat pentru a deveni barbar, trebuie să eliberezi lumea ca să o transformi într-o carceră. Sau un azil.
Constantin Virgil Gheorghiu trebuie citit în totalitate, căci judecățile critice din România ultimului sfert de veac au vizat doar cîteva volume parcurse – și acelea executate adeseori cu ochelari preconcepuți. La judecata istoriei, el rămîne un autor complicat pentru cine îi citește faptele și cărțile avînd în vedere un eu social complicat; pentru alții, care citesc omul religios în toate, el se prezintă cu simplitate funciară, revendicată din credința unei lumini ce luminează în întuneric.

Viaţa de toate zilele a poetului (La vie de tous les jours du poète), Editura Cartea Românească, București, 1937.
Caligrafie pe zăpadă (Calligraphie sur la neige), Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, București, 1940.
Armand Călinescu (Armand Calinesco), Editura Socec, Bucuresti, 1940.
Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite (Les rives du Dniestr sont en flammes), cu o scrisoare de Tudor Arghezi, Editura Naţională „Gh. Mecu”, București, 1941.
Cu submarinul la asediul Sevastopolului (Avec le sous-marin à l’assaut de Sébastopol), Editura Naţională, București, 1942.
Am luptat în Crimeea (J’ai combattu en Crimée), reportaj de război, cu un portret de Lucia Demetriade Bălăcescu, Editura Naţională „Gh. Mecu”, Bucuresţi, 1942.
Ceasul de Rugăciune (L’heure de la prière), cu un portret al autorului de R. Rybiczka, Editura Naţională „Gh. Mecu”, București, 1942.
Ultima oră (La dernière heure), Editura Naţională, București, 1943.
Rumänische Märchen (Contes roumains/Povești românești), Eibandentwurf von Eugen Dörr, Ähren-Verlag, Heidelberg, 1948.
La vingt-cinquième heure (Ora 25), traduit du roumain par Monique Saint-Côme, avec une préface de Gabriel Marcel, Plon, „Feux Croisés”, 1949.
La Seconde Chance (A doua şansă), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon „Feux Croisés”, 1952.
L’homme qui voyagea seul (Bărbatul care călătorea singur), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, „Feux Croisés”, 1954.
Le Peuple des Immortels (Poporul Nemuritorilor), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, 1955.
Contrata de heroes (On embauche des héros), versión española de F.R., Luis Casalt editor, Barcelone, 1957.
Les Sacrifiés du Danube (Sacrificaţii Dunării), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, 1957.
Saint Jean Bouche d’Or (Sfîntul Ioan Gură de Aur), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, „Hommes de Dieu”, 1957.
Les Mendiants de Miracle (Cerşetorii de miracole – Aurul pielii), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, „Feux Croisés”, 1958.
De Vedenking (Pourquoi tuer Limitrof ?), vertaling Louis Thijssen, N.V. Uitgeverij W. van Hoeve & Uitgeversmaatschappij A. Manteau N.V., ‘s Gravenhage & Brussel, 1959.
Saint Ambroise de Milan, inédit, 1959 (Sfîntul Ambrozie al Milanului, traducere din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi d’après le texte français établi par Thierry Gillybœuf, Editura Sofia, Bucureşti, 2013).
La Cravache (Cravaşa) suivi d’une postface de l’auteur („Le Sceau de l’Infîmie”), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, „Feux Croisés”, 1960.
Perahim (Perahim), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, „Feux Croisés”, 1961.
La Maison de Petrodava (Casa de la Petrodava), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, „Feux Croisés”, 1961.
La vie de Mahomet (Viaţa lui Mahomed), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, 1962.
Les Immortels d’Agapia (Nemuritorii de la Agapia), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, 1964.
De la vingt-cinquième heure à l’heure éternelle (De la ora 25 la ora eternă), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, 1965.
La jeunesse du Docteur Luther (Tinereţea doctorului Luther), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, 1965.
Le Meurtre de Kyralessa (Uciderea la Kyralessa), traduit du roumain par Livia Lamoure, Plon, Paris, 1966.
La Tunique de Peau (Tunica de piele), Plon, Paris, 1967.
La Condottiera (Condotiera), Plon, Paris, 1967.
Pourquoi m’a-t-on appelé Virgil? (De ce mă numesc Virgil?/ Cum am vrut să mă fac sfînt?), Plon, Paris, 1968.
La vie du Patriarche Athenagoras (Viața Patriarhului Athenagoras), Plon, Paris, 1969.
L’Espionne (Spioana), Plon, Paris, 1971.
L’œil américain (Ochiul american), Plon, Paris, 1972.
Dieu ne reçoit que le dimanche (Dumnezeu nu primește decît Duminica), Plon, Paris, 1975.
Les inconnus de Heidelberg (Necunoscuții din Heidelberg), Plon, Paris, 1977.
Le grand exterminateur (Marele Exterminator), Plon, Paris, 1978.
Les Amazones du Danube, Plon, Paris, 1978.
Christ au Liban – De Moïse aux Palestiniens (Hristos în Liban), Plon, Paris, 1979.
Dieu à Paris (Dumnezeu la Paris), Plon, Paris, 1980.
Dracula dans les Carpates, inédit, 1982.
한국가 – 25롤넘어아침의나라로 (Éloge de la Corée), 범서츨판사, Séoul, 1984.
Mémoires – Le Témoin de la 25e heure (Memorii. Martorul orei 25), Plon, Paris, Paris, 1986.
La Corée, la belle inconnue de l’Extrême-Orient – À l’heure des Jeux Olympiques, Plon, Paris, 1987.
L’épreuve de la liberté – Mémoires (Memorii. Ispita libertății), Éditions du Rocher, Monaco, 1995.

Lasă un răspuns