«

»

Valentina Becart: Poesis

valentina becart

Să-mi cresc un trup

Să-mi cresc un trup
din nopţi de jar
din fulgerele lenevind
în patimi
răni furişate-n sânge
şi-n tremurul
din mâini…

Să-mi cresc un trup
din rădăcina lumii
din sevele pământului
sălbatec…
cu ele să-mi hrănesc pe rând
copilăria
frigul, focul

îngerii tristeţii
şi visele străluminând
în necuprinsul nopţii
Pe umeri firavi
aripi noi să-mi cresc
cer răbdător
fără de vârstă
şi flori de lotus…

*

… pe-ntunecatele retine
un cântec magic
din tonuri de culori
răsară-n primii zori…
… pe buze feciorelnice
un anotimp în aşteptare
şi scâncetul
materiei înmugurind
să-mi fie împlinire…

Să-mi cresc un trup
din lumânări de ceară
şi întuneric mut
… din propria moarte
grădină de crini
nefiresc înflorind
lângă maluri surpate
când luna coboară
în mare
cugetând…
cugetând…

Falsificatori de istorii…

Descompune-mă-n cuvinte
în titluri de cărţi
în istorii inventate
( cu sânge rece)
de bolnavi incurabili
… rămăşiţe ale materiei
nemodelate
în forme…
Aruncă-mă în fiecare
răscruce
în calea anotimpurilor
ce urlă a pustiu
preschimbând
fiecare gând
în boabe de rouă…
Lasă-mă pradă
lupilor iernatici
pe drumul bătătorit
de remuşcări şi regrete…
Descompune-mă
în sunete hazlii
în versuri lipsite de sens
şi veacuri de singurătate…
Lasă-mă la marginea
lumii
să-mi aştept rândul
( lângă atâtea stihii)
la dreptatea dintâi
rămasă
pe „masa de disecţie”
a falsificatorilor de istorii…
de istorii…

Timp de cenuşă

Sub verdele pădurii
adormisem
şi flăcări m-au cuprins în somn
părea aievea…
şi limpede-am văzut
cum
viaţa se-ascundea
printre ruine
şi din noaptea argintată
răsăreai singurătate
– ca o veche durere –

oglindită-n ceasornice
uitate
şi-n ochii sfâşiaţi
ai zilelor lungi
de aşteptare…

Ciudată nălucire!
ce adevăr să cauţi
când tu, frumoasă ca o sărbătoare
mă sărutai
cu buze de cenuşă…
şi m-am trezit – întrezărind abia
cum chipul străveziu
şi enigmatic
ţi se pierdea în depărtare
purtând pe umeri
verdele pădurii
mângâiat de flăcări…

… şi vârstele de aur
te urmau…
lunatice
cu braţe de-ntuneric
prinse în cătuşe…
pierzându-şi strălucirea
în cenuşa timpului
ce le-a nuntit în taină
cu uitatea…
uitarea…

Lasă un răspuns