Gabriel Stănciulescu – poeme

Viața noastră-i o romanță

Cât de frumoasă ești femeie,
Te admir cu ochii, ce nu-i vezi,
Te-au elogiat, prin ani, condeie
Iar eu azi sper c-ai să mă crezi.

E greu ce-ți cer, ei toți te plac,
Și îți miros parfumul fin,
Mă pierd în vise și mă împac
Cu rostul meu, ce pare-un chin.

Gabriel Stanciulescu

Sunt eu, acel ce-ți soarbe gestul,
Ce-ți prinde-n brațe voluptatea,
Cel ce îți scrie astăzi versul
Și își ceartă ades singurătatea.

Văd pașii tăi cum vin spre mine,
Sunt rari și mici, nu se grăbesc,
Lansez săruturi mii, sangvine
Și simt deja că te iubesc.

Vom regreta timpul pierdut,
Dar din dorință și speranță,
Vom face dragostei un scut
Și vieții noastre… o romanță.

SLG, Februarie 2017

Mulți ani, iubită mamă!

Mamă,
Noi astăzi nu suntem cu tine,
Ne-am fi dorit să-ți dăm o floare
Nu știm acum ce-ar fi mai bine,
Când vârsta ta un pic te doare.

Îți sunt copil cu drag de-o viață,
La indigo-s parte din tine,
Noi am cusut cu-aceeași ață
Speranțe multe în destine.

Cu bune, rele câte-au fost,
Ne-am respectat mereu familia,
Nimic nu-i trudă fără rost,
Iar cât trăiesc îmi știu menirea.

Te ținem rar, dar strâns de mână,
Ne este dor să îți zâmbim,
Să-ți alungăm privind la lună,
Din fricile ce noi le știm.

Ești mama ce ne poartă-n gânduri,
Ne-ai da și sufletul din tine,
Ne-ngrijorăm în dese rânduri,
Dar ne rugăm să-ți fie bine.

De la distanță să ciocnim,
Pahare pline cu săruturi,
Mereu, ca azi noi îți dorim,
Mulți ani și liniște în gânduri!

SLG – Iulie 2016.

Scrisoare de la Golia (ospiciu)

Ce rost să fii avut iubirea
Dacă nu te-aș fi întâlnit ?
Deseori îmi pierdeam firea
Dar nu dorința de iubit.

Când ți-am dăruit magnolia,
Razele fierbinți zâmbeau,
Mă petreceai duios la Golia
Printre pacienții ce zâmbeau.

Cred că te-am iubit prea mult,
A fost destul ce am pierdut,
La noi dragostea-i un cult
Iar sexul, integrare-n absolut.

Pe zi ce trece sunt străin,
Nu regăsesc portretul tău,
Sunt zile veștede, puțin,
câte puțin, mă afund în hău.

Sunt zile limpezi, ca și azi,
Când pun ușor ordine-n gânduri,
Dar cât de ușor poți să și cazi
Când ai în minte valuri tulburi.

Tu, totuși, mă însoțești mereu,
Mă ajuți să cred că sunt voinic,
Dar simt ușor că-i pasul greu
Și sunt din ce în ce mai mic.

Tu ești visul meu de-o viață

Când se înfiripau idile,
Îmi puneam în gând dorințe,
Au fost clipe, au fost zile
Viața-mi trimitea sentințe.

Cutezam să cred, în vise,
Să-mi trimit ruga la cer,
Speranțele veneau ucise
Mă simțeam un temnicer.

Curgeau zilele ca apa ,
Prindeam rar câte un strop,
Viața mă privea mioapă,
Mă credea un mizantrop.

Cu greu am furat o rază ,
Era lumina din speranță,
Dorința ne stătea de pază,
Ca un reflex de eleganță.

S-au întâlnit trăirile apuse,
Ce-au tresărit la fiece sărut,
Se-nfiripau iubirile repuse
În locul clipelor ce au durut.

Nu am știut de unde vine fericirea,
Mai des primeam câte o povață,
Am fost convins de gândul ce credea
Că tu ești visul meu de-o viață.

SLG – Ianuarie 2016.

Fără mamă, fără familie,

Iubita mea, familia mea,
Am memorat și des ascult
În clipele de viață grea,
Povețele, acum un cult.

Atunci, cuminte le ascultam,
Realizam că ai profunzime
Era momentul când speram
Ca ziua aceea nu mai vine…

Ne prindea noaptea povestind,
Subiecte aveam cât frunza-n pomi,
Te priveam discret, văzând
Că ți-era frică să adormi.

Ca o obsesie, repetai
Te măcina profund și sigur,
Deși, retoric, întrebai
ce o să faci tu, aici, singur?

Desigur, ce-a fost, nu va reveni,
Familia și-a pierdut liantul,
Sărbatorile-s pustii,
M-am schimbat, și eu sunt altul.

Feciorul are viața lui,
Perioadă a decizilor discrete,
Familia, aspirație a oricui,
Se creează pe îndelete.

Prieteniii, s-au cam retras,
Greul ne apasă greu,
Dar poate vine iar un ceas
să-i adun în jurul meu.

Mă îmbrățișeaza poezia,
O simt în toată ființa mea,
M-a părăsit și frenezia
Ce m-a însoțit, și aș mai vrea…

Noiembrie pustiu, ești luna feroce !
În fiece an, mă simt sfâșiat,
În calendar văd ziua de doisprezece,
O zi încărcată de dor și oftat.

Iubita mea, familia mea,
Sunt trist, dar singur eu nu sunt
Am viața, și cât de lungă va fi ea,
Vom fi împreună, pe pământ.

Știam ce însemni tu pentru mine,
Dar te rog fierbinte, nu uita,
Mai am iubirea și mi-e bine
Îl am pe Domnu’n preajma mea.

Mi-ați trimis mereu un semn,
Din bucurii mi-ați dat și mie
Mai generoși, ca un îndemn
Vă port cu mine-n viața vie.

Asperitate

Mi-e greu și fraza e forțată,
Deși doresc, n-am inspirație,
Încerc să înțeleg butada
Și simt c-a fost precum o fracție.

Am sentimente amestecate,
Sunt vagi trăiri, în devenire,
Mi-e teamă de replici furate
Din confuza mea gândire.

Revin și brusc devin normal,
Păstrez privirea lung spre cer,
Realizez c-a fost banal
Și c-am rămas, mereu, stigher.

Tu ești ca floarea din pădure,
Veselă, dar rar udată,
Zâmbetul cu șarje dure
Ce nu se-nclină niciodata.

Forță deplina, alură de uriaș,
Deși minionă ca statură,
Răspunsul tău mereu trufaș
Ne-a răvășit candoarea pură.

Chiar de am vrut o apropiere,
Cu pașii mici și-un pic timid,
Ai luat floarea din candoare
Și ai mutat-o lângă zid.

La umbră, fără pic de soare,
Nu cresc nici flori și nici iubire
Simt amândouă cum se moare
În crunta lor dezamăgire.

Lasă un răspuns