«

»

Adrian Erbiceanu – versuri

poetul Adrian Erbiceanu

Floarea nopții

Descinse, pe drumul nescris al dorinții,
Vântoasele-și flutură vălul secret,
Pe urmele arse de dor și regret,
Să prindă în mreje tăpșanele minții.

Cu áripe albe – fantastic balet –
Jucându-și pe piepturi, în salbe, arginții,
Își lasă ofranda, abil, pentru Sfinții
Ce sprijină bolta-nstelată. Complet!

Iar floarea ce-aprinde foc viu în artere,
Pe patul de ierburi, e tot ce-mi asum
Ca unic refugiu prin vaier și fum.

Pe calea atâtor nescrise mistere,
Cuprinși de răcoare, scăldați în tăcere,
Ne-nlănțuie sufletul nopții. Acum!

Când ai trecut

Când ai trecut aseară prin grădină,
Roiul de umbre destrămând încet,
Păreai o prelevare de lumină,
O flacără dansând un menuet,

Dar n-am ghicit că ai să fii stăpână
Pe muza mea sihastră, de poet;
Că inocenta strângere de mână
E destrămarea visului de-ascet.

Mesmerizantă, m-atrăgea, fierbinte,
Chemarea ta spre lumi necunoscute,
Ademenindu-mi clipa dinainte…

Dar cui i-ar fi trecut atunci prin minte
Că foc era, cu flăcările mute –
Un vis fugar… de câteva minute?…

Lasă un răspuns