«

»

Emilia Țuțuianu: convorbiri cu Gheorghe A. M. Ciobanu

Homo sum, humani nihil a me alienum puto sau Ecce Homo…hic et nunc1!


Invitat în cadrul Societăţii Culturale George Radu Melidon, publicistul Gheorghe A.M. Ciobanu, supranumit pe drept cuvânt „părintele culturii romașcane”, a avut amabilitatea să ne ofere un interviu privind activitatea, realizările sale de muncă, precum și oamenii din urbea în care s-a născut.
Vă propun un dialog cu o personalitate care și-a cucerit un loc binemeritat în panoplia scriitorilor romașcani, prin condiţia literară a cărţilor tipărite.
Omniprezent la toate manifestările pe plan cultural – în Roman și în toată Moldova – Domnia Sa a susţinut mii de comunicări și demonstraţii muzicale, ce au încântat de-a lungul anilor elevi și studenţi, determinându-i în mod discret să înţeleagă bogăţia spirituală a creaţiilor aparţinând clasicilor, romanticilor, dar și contemporanilor.
– Am bucuria de a purta un dialog cu o persoană care a venit pe lume în prima jumătate a secolului trecut. Îmi permiteţi să vă întreb, când v-aţi născut?
– Pentru mine ab…homo condita a avut loc la trei zile după Echinoxul de primăvară, al unui an relativ numerotat cu cifra 1925. Cosmic, principalul e Echinoxul-Creștin, că a fost, în acea zi, Buna- Vestire. Demografic, Una Venire.
– Gândind la anul nașterii dumneavoastră înseamnă că aţi trăit evenimente multiple și din viaţa planetei și a ţării noastre. Dar, pentru cei care vă cunosc mai puţin, aș vrea, pentru început, să ne introduceţi în atmosfera de familie, în copilăria dumneavoastră, cum era parfumul adolescenţei ca licean la „Roman Vodă”, în anii existenţei regatului, a României Mari?
– După nașterea mea, într-o familie cu necazuri – tata zidar fără zidiri, mama, sora și fratele, fără un loc de muncă, toată familia doar Homo, cu metabolism-plus, la orizont două evenimente dure: Marea criză economică din 1929, și tot ,,mare” un alt Război Mondial. O adolescență fără firescul și irepetabilul parfum, ci doar cu praf (de pușcă) și fum (din candelele aprinse pentru milioanele de muriri absurde). O adolescență fără muze, ci numai cu trompete, ce urlau. Eram doar oameni, care reușeau cu greu să viețuiască, în Regatul Morții… Vă ordon, treceți…peste adolescență! În schimb, numai în 1944, a trecut moartea pe lângă mine, de peste douăzeci de ori. Cotitura de la 23 August m-a prins la Prejmer. În câteva ore am fost prizonier la nemți, condamnat de români, prin Tribunalul Militar, la moarte cu executare, evadat după miezul nopții, târât pe burtă până la Satu-Lung, Brașov, iar la amiază, ziua următoare, eram în zona Sibiului… Mitralieri, prăbușiri cu camionul în prăpastie, bombardamente aeriene, numeroase puști oprite peste piept… Abia împlinisem 19 ani. Gaudeamus! Suita dură a continuat cu anii de secetă și de foamete. Poporul spune că foamea te scoate din casă. Și afară ce întâlneai? O Românie la pământ, cu românii ei tineri, sub pământ.
– Lecturile adolescenţei, preocupările ce v-au marcat tinereţea și aspiraţiile, visele dumneavoastră la vârsta întrebărilor ?… care era raportul dintre ideal și profesiunea spre care doreaţi să vă îndreptaţi?
– Idealuri… Îmi plăceau cuvintele, altfel… scrise: Literatura. Dar pe fugă. Mai înainte de orice, pâinea noastră, cea… din când în când. Paralel cu școala, câte patru preparații pe zi, prin oraș. Pe fugă, o lectură începută și, de nevoie, lăsată. Dar acele preparații m-au pregătit pedagogic, fără să visez că, mai târziu în viață, voi lucra în învățământ, până spre optzeci de ani…jumătate de secol. Am mai visat să duc mistria

tatei mai departe, ca arhitect. N-a fost să fie! Nici idealul de prin primară, acela de a fi mecanic de locomotivă, nu s-a materializat… Am visat să scriu și… am tot scris…, cochetând cu toate genurile literare: poezie, la-nceput, apoi nuvele, o piesă de teatru, meditații, un început de roman, viziuni științifice, ipoteze… traversam o perioadă grea, plină de evenimente de care n-aveam cum face abstracție… Întrebări existențiale îmi dădeau târcoale în fiecare zi, purtând o luptă lăuntrică cu propriul eu: „De ce tot uiți că e război, refugiu, foamete…?! Nici ieri, nici mâine… numai azi, acum… Adolescență… doar existență! Visul de tânăr: „viul” ca „punct ochit”, la pregătirea militară… Iluzii – confuzii, „dar …astăzi, cu cine luptăm?” Religie…peste tot „minunea de la Maglavit”… „Iartă- ne, Doamne!” De ce pe noi, milioanele de morți? O generație, sau două, sortite doar pentru „a fi”, „post fi”, „mausoleu”, „eroi”… Erau, de la „era”… Cine-a trecut de un post mortem, a dus-o vae victis, în post-bellum.
– Vorbiţi-ne vă rog despre profesorii pe care i-aţi avut în liceu, care au fost cei mai iubiţi dascăli?
– Și dascălii, ca și elevii, prin acel ritual didactic, de la familii, drumeți pe-același drum, devin odinioară, amintiri, … Ne amintim, ca de părinți, de ei. De dascăli precum Pipa, Epure sau Stețcu, Simionescu, Hollingher, König și Suhebochei și… ceilalți toți… Războiul a făcut ravagii și printre ei!
– Istoria a fost nedreaptă cu dumneavoastră, povestiţi-ne despre istoria zbuciumată a tinereţii, așa cum v-a rămas în memorie.
– Istoria și eu, isteria câtorva și noi… Acei câtorva, mereu în lume, care doresc putere și avere, mai mult decât chiar infinitul. Și totul, mult mai relativ decât e Universul. Și cele spuse despre mine în aceste rânduri e tot istorie. De la mezonic de istorie, la galaxia ei.

din volumul Azi… pentru mâine dialoguri             Emilia Țuțuianu

 

1 Om sunt și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin sau Iată Omul…aici și acum!

 

La mulți ani!

Lasă un răspuns