Gabriel Stănciulescu: versuri

Gabriel Stanciulescu

Fariseii – Pamflet

Nu mereu ce vrem se poate,
Ei pot tot și în plus ceva,
Fără a cere și a socoate
Primești povețele cuiva…

De când lumea și pământul,
Sunt puzderie printre noi,
Doar ușor să bată vântul
Curg ca stropii în șuvoi.

Încântați de oferta lor,
Uneori ne minunăm,
Făcând parte din decor
Tentați suntem să cedăm.

Au soluții.. și tu îi crezi ,
Par școliți, cu studii înalte,
Nici măcar nu vrei dovezi
Și ai decis să-ți fie parte.

Eu mă-ntreb de-s farisei
… și la noi în poezie?
Cercetează dacă vrei
E ușor, căci lumea-i știe.

La final concluzia vine,
Țineți scopul într-un scut,
Nu mă credeți nici pe mine
Forma-i fară conținut.

Neștirea!

Strunesc neștirea când te văd,
Plăcerile mă răscolesc,
Nu am puterea să întrevăd
Dacă tu vrei să te iubesc.

Îmi fac curaj și-ți scriu din nou,
Mă încearcă un gând de irosire,
Dorința ce-ai trimis cadou
Se risipește în neștire.

De ce-mi oferi așa puțin ?
Când ai iubire din belsug,
Eu,îți ofer totul ș-un destin
Și garanția că nu fug…

De multe ori îți simt vibrația,
Și zbuciumul purtat de gând,
Realizez că nu-s tentația,
N-am fost și nu voi fi curând.

De suferință sunt sătul,
Cu lacrimile am tot oftat,
Iubirea mea nu e destul ?
Neștire, ruptă din păcat !

N-am știut să te păstrez

Știm amândoi că viața-i scurta,
M-am tot ferit dar vreau să-ti zic,
Aștept de mult să-mi bați la poartă
Și cum te văd, mai vreau un pic!

Mai vreau un pic de mângâiere,
Un strop din stocul tău de amor,
Să-mi dai din sursa ta, plăcere
Să îmi ajungă până mor.

Te-aș fereca ca-ntr-un abis ,
M-aș amăgi că mă iubești,
Și apoi sperând, purtat de vis
Să-mi fii mai mult decât îmi ești.

Și iar mă-ntorc la mine-n gânduri,
Din nou speranțele trișează,
Mă simt răpus de valuri tulburi
Dar te doresc, dorința-i trează.

Aș face orice să-mi fii o floare,
Ți-aș dărui mai mult din crez,
Cândva voi ști și cum se moare
Dar n-am știut să te păstrez!

Nu sunt eu fără tine

Când tu,când eu,ne îmbrățișăm cu supărarea,
După o zi cuminte se aprinde un vulcan,
Ciudat, dintr-o privire ne vede întristarea
Și lava ei mă arde și simt că-ți sunt dușman.

Îmi cere dragostea mai mult decât îi dau,
Mi-ar trebui chiar azi mai multă îngăduința,
Căci dac-ar fi să-i dau pe cât o vreau
Ușor aș trece viața în neființa.

De mult te simt iubito și nu renunț ușor,
N-am voie să ratez ocazia așteptată,
Ți-ar fredona continuu dorințele în cor
Din partitura iubirilor croite laolaltă.

Prin raze mii iți văd făptura luminoasă,
Din lacrimi,transformate-n stropi de ploaie,
Schițez un chip din fantezia mea focoasă
Adulmec fascinația ce arde ca-n văpaie.

Ce-ar fi să nu-ți mai simt iubirea,
Să nu-ți mai simt râvnirile versate,fine,
Din nou, ca ieri, m-aș amăgi cu firea
Și aș afla ce greu îmi este fără tine.

Ție, iubită mamă îți mulțumesc!

Îmi fură un gând melancolia,
Să ți-l aducă sus la cer,
S-a împrietenit cu nostalgia
… și crezul parte din mister.

Am zile multe renegate,
Dar mă hrănesc cu anii duși,
Se dărâmă în mine o cetate
Ce-i adăpostea și pe intruși.

A venit vremea să te ascult,
Să separ grâul de negară,
Trebuia s-o fac demult, demult
Dar mi-era frică să nu doară.

Iți sunt dator cu tot ce am,
Cu tot ce-mi dai acum, din plin,
Iți suntem toți parte din hram
Ce ne păzește de declin.

Iubită mamă, dă-ne un semn,
Tu știi chiar totul despre noi !
Ni-e ruga parte din îndemn
Și gândul că vii iar înapoi.

Te rog să nu te îndepărtezi,
Deja simt că îmbătrânesc,
Calea dreaptă s-o veghezi
Iubită mamă, îți mulțumesc !

Lasă un răspuns