«

»

Adrian Erbiceanu – sonete

poetul Adrian Erbiceanu

De când ne știm

De câte ori de tine te-ndoieşti
Măsori cu pasul, prin oraş, asfaltul,
Pui gratii la ferestre sufleteşti…
Vântul în tine-l biciuie pe altul,

Călcând peste pornirile fireşti
De astre văduvind, în gând, înaltul
Pe unde ai fi vrut să hoinăreşti,
Peste durere arcuindu-ţi saltul.

De când ne ştim – spre mâine, ca-n trecut –
Ne rătăcim pe orizonturi vaste,
Pe-acelaşi continent necunoscut…

Clipa nu e în stare să adaste
Şi cum ne clătinăm între contraste
Dăm viaţa vamă altui început…

Reflecție târzie

Moto:
“Cu ochi de somn aş reciti o carte”
Constanța Buzea

Curg toamnele cum vinu-n oale sparte,
Cu izul lor de fum înăbuşit…
Antecedent de nedestăinuit
În ascensiunea care ne împarte.

Cad zilele prin ele încleştate,
Victime într-un plan prestabilit,
Dovadă clară că ne-am zălogit
Şi că plutim în contiguitate.

Visând, miraculoase, noi puteri,
Ne ţinem strâns, cu mâna, să ne ardă,
Prin reflectări, dorinţele de ieri.

Şi rătăciţi în golul ce-l croim,
Ne-nvăluie lumina revanşardă,
Punând un punct la cartea ce-o citim.

Însemnele nopții

Timidă, inocența mă privește…
Brumate voci stârnesc, din hău, tumult,
Anticipând, din ce în ce mai mult,
Adâncul toamnei ce m-ademenește.

Cuprins de gândul, devenit adult,
Ce-nvălurit, cu greu se despletește
De încifrarea dăltuită-n clește,
Nici nu mai știu de cine să ascult.

Doar darabanele mai bat întruna,
Tot drămuind un timp amanetat,
Pe care gândul își tocește struna,
În alergarea lui spre înserat.

Și de va fi să îmi plătesc arvuna,
E Timpul, numai, singur, vinovat!

Lasă un răspuns