«

»

Ioan Miclău Gepianul – Nocturnus

Pe a zării pânză albă trasă-n orizont cortină,
Își întind umbrele munții, ca țesute în lumină,
Zugrăvind de-argint perdele, după care lumi palpită,
Legănate ca o flotă pe o mare infinită!

Când din bolțile astrale candele cerești atârnă,
După deal și-ardică luna jumătatea ei cea cârnă,
Cu argint poleind zarea coame uriași desplete,
Pe la margini stâlpi de neguri mișc unduitoare pete.

Noaptea-i clară, lumea doarme prinsă-n vise ne-nțelese,
Unora li s-arat armii, l-alții tronuri, l-alți mirese,
Numai eu vorbeam aiurea sufocat de dulce chin,
Înhămat la lanțul ritmic unui vers alexandrin.

Cercam valul și-a lui urmă străvezie ca mărgeanul,
Ce pe Criș aleargă veșnic, cât e ziua cât e anul;
Și gândeam de-a fost acela socotit un om integru,
Ce îi dete dulcei ape numele de Crișul Negru.

Mai la șes văzu-i Crișanul tot zorind pe-o moină sură,
Iar Crișanca-n raza lunei îi tot da câte o gură,
Așa-i rostul și îndemnul toamna când în livezi coapte,
Ardeleanul leagă ziua harnică de miez de noapte.

La o stână baciul molcom căta mieii noi fătați,
Să-i așeze-n siguranță și să fie alăptați;
In odae filisoful dormitând pe perna moale,
Croia astei lumi bizare, haine noi din vorbe goale.

El cu gândul calcă lumea ca și pielea tăbăcarul.
Albind tot, cum de făină la o moară e morarul,
Doar poetu-i fire largă, capu-n nori, gândirea-n vale,
Bate-n piuă versuri mândre aste vise nocturnale.

O privighetoare lasă lin a cerului cântare,
Deschizând a ei guriță ea prin ramuri vesel sare,
Căci e cântecul iubire răcorind suflete-amare,
Iar ecoul mi-l aduce legănat din zare-n zare.

Doar când dimineața zorii desfac ziua cea senină,
În simțiri pătrunzând iarăși acea rază de lumină
Ce aevea e în Ceruri și aevea pe Pământ,
Simți cum Duhul ne aduce gândul Domnului cel Sfânt!

Ioan Miclău-Gepianul

NOCTURNUS

On the white linenlike horizon drawn as curtain,
The mountains spread their shadows as if woven in the light,
Painting silvery curtains, beyond which world palpitate,
Cradled as a fleet on a infinite sea!

When from the heavenly vaults astral lamps hang,
After the hill the moon rises its snub half,
With silver polishing the horizon, huge manes dishevels,
On the edges poles of darnesses move undulating spots.

The night is clear, the world is sleeping got in dreams misunderstood,
Some see armies, others thrones, others brides,
Only I spoke nonsense suffocated by sweet torment,
Harnessed into a rhytmic chain of an Alexandrine verse.

I search of tide and its trace clear as a rubies,
What on Cris run forever, all day, as long it is the year,
And I thought if that was a man of integrity,
Who gave to the sweet river the name of Black Cris.

Further lowland I saw Crisan man harrying on a gray thaw,
And Crisan woman în moon ray gave ever him one mouth,
That is the point and urge în autum when in the ripen orchards
Transylvanian links hardworking day with midnight.

At a fold the gently shepherd looked for new farrowed lambs,
To sit them safely and be suckled;
In room the philosopher dozing on the pillow soft,
Cut to this bizare world new clothing from empty words,

He walks the world with thought like the tanner walks the skin,
Whiting all, as of flour in a mill is the miller;
Only the poet is large nature, head in clouds, thinking in the valley,
Beat in mill proud verses these nocturnal dreams.

A nightingale leaves smoothly the singing of sky,
Opening her litle mouth, she jumps joyfully through branches,
For the song is love, cooling bitter souls,
And the echo brings it to me swinging from horizon to horizon.

Only when în the morning the dawn unfolds the clear day,
In the feelings penetrating again that ray of light,
Which real is in heaven and real on earth,
One feels how the Holy Spirit bring to us the thought of the Lord!
Translation from Romanian by Horace Gange

Lasă un răspuns