«

»

Nicolae Vălăreanu Sârbu – versuri

Cum rupi noaptea

Nu mă ademeni să mă gândesc la tine
cum rupi noaptea precum cuvintele-n silabe
şi calci pe ritmurile sonore,
de fiecare dată întorci drumurile înapoi
şi faci pietrele să tresară,
apoi ca o uşurare
mă duci la înserările tale voluptoase.

Întotdeauna am crezut cuvintele încrustate
ca nişte nume pe un monument,
ochii ca din nişte grote sub gene
privesc din adânc cerul înstelat
pe care tu-l desenezi în ierburi, verde
şi împleteşti vise.

Fără să cred în toate zicerile

Respiră un aer cu sete sălbatică,
am auzit păsări cu cântecul grav
vestitoare de nefericite întâmplări
şi cineva înmi spunea
să nu le ascult,
pentru că ele-şi plâng nefericirea
ca şi cele din captivitate.

Fără să cred în toate zicerile
vine un moment de încercare
când îţi aduci aminte de coincidenţe
şi-n tine sapă un gând
susţinut de pasărea ploii.

Nu ştiu cum pătrund cuvintele,
se dezbracă-n fântânile sufletului
de par nînţelese
şi pleacă mai departe spre alte rosturi
care se zidesc în poeme.
În urale de poem tânăr

Miroase a întâmpiunare de nou an,
clipele mi se grăbesc
lăsându-mă pradă trecutului
şi cineva mă aşteaptă nerăbdător
cu o foame de lup.

Fără să mă retrag din obişnuinţe
îmi simt cum curge vinovăţia,
când iarna se umple de primăvară
şi plugurile ară zăpada pufoasă
în urale de poem tânăr.

Se naşte pulsul împătimit al zborului
prin fiecare vorbă şi cuvânt,
îmi ies din tristeţi şi sar în bucurii,
privesc atent limbile ceasului
şi plec într-o altă aventură a timpului
de care mă simt înstrăinat.

Lăsa-ţi să se bucure şi poeţii

Cântecul s-a dezlegat de corzile vocale,
a zburat ca o pasăre prin lume,
eu l-am ascultat
să-mi văd singurătatea abandonată
şi nimeni să nu şi-o dorească.

Lăsa-ţi să se bucure şi poeţii
nu-i opriţi din visare
pentru imaginar calea de străbătut
se naşte din ochiul de apă al pământului
şi urcă-n oglinzile cerului.

Veniţi cu mine după steaua luminoasă,
să dobândim vestea înaintea magilor,
să scriem realitaea naşterii
ca darul cel mai de preţ al lumii
colindat prin veacuri.
Cu ochii aţintiţi dincolo

N-ai înţeles cuvintele mele pietroase,
ai trecut peste ele cu aroganţă
şi gesturi nepotrivite.

Ai crezut că fericit nu pot riposta
şi nu mă dezic de o stare de bine
dar totul are o limită
dincolo de care este o groapă.

Când liniştea îşi face jocul treptat
nimic nu e anormal,
sunt semne că orice durere se poate înlătura
şi umbrele care ne lovesc ne şi apără.

Intenţiile tale au fost descifrate la timp,
marginile închid interioare care lucrează
cu ochii aţintiţi dincolo
şi văd mult mai departe de ele.
ochiul împarte cu tine privirea

mâinile ei frumoase
îmi strâng anotimpurile în pumni
și nu le lasă să plece

noaptea mă descîntă
de credința-n veșnicii
și adorm cu stelele-n brațe
să uit
când lumina se topește
în gândurile răstignite pe trupul
din pământul în care m-am născut

ochiul împarte cu tine privirea
și stă ascuns în unghiul de veghe
pînă la ivirea zorilor speranței
când se deschid porțile adevărului
și cineva mă strigă să vin repede;
,,iată raiul în care vrei să intri”

dacă voi nu m-ațí crezut niciunul
eu v- am crezut pe voi toți ai mei
în fiecare anotimp îndumnezeit
pe care l-am strâns î n pumni
și vi-l dăruiesc.

Din care viaţa trage cu dinţii

Poţi să te prefaci cât vrei, nu te cred
în pieptul meu ard altfel de flăcări,
eşti mai mult o aparenţă decât o realitatea vie
din care viaţa trage cu dinţii
şi eu cuceresc redute părăsite
cu oameni de zăpadă.

Noaptea ceţoasă se ţese pe întinderi albe,
gândurile se lasă purtate de luceferi căzuţi
pe hârtie creponată-n culori.

Mă voi chinui să înţeleg cum se aprind inimile
dintr-o privire fără alte cuvinte,
orice sclipire este o pasăre de pradă
care-şi uită zborul în carnea fragedă.

Ştiu că de sărbători împodobesc bradul
ce-mi lasă emoţiile să uite de frig
şi în final vine moşul cu daruri
pentru copiii treziţi cu mirarea-n ochi.

Căzuţi din cerul iernii

Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie
mi-a tăiat furia într-un peisaj alb,
vrăbiile speriate s-au retras fără urmă,
n-am văzut neam de iepure
doar moș crăciun înota printre case.

Fără să știu dacă ajung undeva
am pornit-o pe străzile înguste și goale
bolnav de amintirile copilăriei
când îmi cautam colindătorii zgribuliți pe ulițe
căzuți din cerul iernii.

Zilele deveneau zbor de neînțeles
al șaselea simț mă scotea din minți
și pierdeam noțiunea timpului
încât mă întorceam acasă seara târziu
îmbujorat într-un univers de poveste.
Totul se învârte-n cerc

Noaptea se crapă ca o scândură
când zorii bat cu ciocanul luminii în ea,
de se pun pe șipotit apele.

Visele se despart de gânduri și o iau la sănătoasa,
se umplu de fantezii utopice,
rup frânghiile realității,
totul se învârte-n cerc.

Se-nchid în speranțe dorințele
sub tălpile lor strivesc sărutul
și gleznele femeii plâng.

Ziua prinde coaje de nucă,
îi gust miezul de amiază uleioasă
după care vinul se îndrăgostește de dinții albi
și-l plimb prin gură
ca să-mi rămână aroma de fragă
dezlegare pentru vorbe nuntite.

Nicolae Vălăreanu Sârbu
Sibiu,

 

Valentina BECART – Cronică literară

”atât de nefiresc am rămas în lucruri”
Poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) ne prezintă un nou volum de poezie ”Poeme pentru mai târziu” , volum apărut la editura Lindenfeld, Bucureşti (2012).
Cartea are un motto care determină cititorul să se oprească pentru o clipă şi să mediteze – mult mai profund – asupra existenţei, asupra efemerităţii lucrurilor.”Ivirea mea n-aduse niciun adaus lumii, / Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea. / Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: / Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?” ( Omar Khayyam).
Referitor la titlul ales… n-am putut să nu mă întreb: ”Să se fi inspirat domnul Nicolae Vălăreanu (Sârbu) după volumul de versuri ”Romanţe pentru mai târziu”, semnat de Ion Minulescu?”
Ilarie Chendi face următoarea remarcă: ” parcă lumea de astăzi n-ar fi de ajuns de pregătită să-l înţeleagă”… Nu ştiu care i-au fost ( îi sunt) intenţiile poetului Nicolae Vălăreanu, dar sperăm ca cititorul să ia act de scrierile din volumul ”Poeme pentru mai târziu”, un volum remarcabil, de altfel, în notă modernistă, cu ”cheie”, adesea,care solicită implicare şi meditaţie.
Cultivând versul liber, din care nu lipseşte armonia şi profunzimea gândului, cu ajutorul metaforei relevante, poetul reuşeşte să confere stil şi sensibilitate estetică întregii expresii poetice.
Prefaţatorul cărţii, domnul Petru Dinu Marcel, face următoarea afirmaţie : ” Cuvântul este atotputernic cu versuri zid, fortăreaţa de apărare a sentimentului. Întrerupătorul gândurilor, pictorul de forme şi de suflet, totul începe de la el. Măştile multiple se dezbracă până la esenţă.”
Cunoscând, destul de bine, aş spune, scrierile d-lui Nicolae Vălăreanu, pot afirma că domnia sa scrie versuri ca şi cum ar picta, ca şi cum ar respira, ca şi cum ar fi veşnic urmărit de ”clipa cea repede”.
Fiecare vers îţi aduce în faţa ochilor un delicat tablou, în tonuri, mereu mai variate şi incitante.Volumul începe, cum altfel, cu un poem închinat poetului. Cine este poetul? Se stipulează ideea că poetul există deja… atunci când se naşte. El are o misiune: aceea de a eterniza în versuri întreaga simţire şi ”sângele neamului”.
Conştiinţa poetului este înalt visătoare, dar nu ruptă de realitate. El ştie că totul vine, că totul trece… ca-n marele incendiu al unui amurg de vară. ” aminteşte-mi că sunt / un mănunchi de gânduri / în toate culorile / care se vor sfîrşi.” ( Aminteşte-mi că sunt).
Se întâmplă, adesea, ca acesta (poetul) să se afle într-o criză de identitate. Sunt momente delicate, pline de suferinţă. Negăsind soluţii în afară…, cu paşi uşori, îşi caută drumul către regăsirea de sine. Şi cum altfel, decât urcând, coborând, alunecând, curgând ca şi clipele care nu cunosc stăvilare. Tristeţea, cu braţele ei mătăsoase, învăluie inima, de multe ori, şi-o dăruie singurătăţii, ca pe-o ofrandă.
Imaginaţia are un rol important în creaţie. Fecundă şi iscoditoare, ea ”smulge” spaţiului infinit taine şi semne ce-şi aşteaptă ”naşterea” în vers. Trasând o axă ”între două puncte imaginare” poetul ne poate spune ( cu aproximaţie) ” unde a rămas iubirea, / neliniştea şi teama.”
Iubirea poate deveni pentru poet un adevărat ”Izvor” atunci când ”adâncul meu” e gata ” să dea pe dinafară”:
” Împătimit c-o inimă de sânge / cu chei de flori să îţi deschid iubirea, /
Las pe rana durerii care frânge / polen de fluturi, albă zămislirea.”…
Actul poetic capătă consistenţă în momentele de revelaţie. Aşezarea cuvintelor în versuri nu se face oricum, ci cu multă implicare şi ardere lăuntrică. ” aşez în cuvinte, fior tremurat de glas”; ”plâng vocalele umilite-n lacrimi”. Ca într-un adevărat ceremonial ” o aglomerare de semne prin vise, / cerneală de gând în nuanţe şi forme” – aşteaptă să prindă contur în lumina semantică a poemelor.
Lirismul acompaniază scrierea poetului Nicolae Vălăreanu, când în tonuri suave, când încărcate de tumult şi nelinişti. Iată câtă delicateţe în versurile ce urmează: ” Adună cuvintele-n căuşul palmelor, / şi suflă peste ele un praf de adevăr, / pune-n înţelesul lor ce vrei să spui, / ca pe-o sămânţă-n pământ / şi-aşteaptă să germineze în auz / sunete învăluite de crin.” ( Cum curge apa neîncepută).
De multe ori, poetul invocă piatra, acest simbol al statorniciei şi durabilitaţii, conştient fiind că nicio clipă nu se mai întoarce. Trecerea inexorabilă a timpului îi smulge o lacrimă la ceas de înserare.
”Aş împrumuta pentru un timp o inimă dură / să nu-mi bată neregulat clipele, / moartea să n-o oprească, / timpul să-i absoarbă lacrima rece.” ( Inima pietrei).
Temele predilecte din volumul ”Poeme pentru mai tîrziu” sunt: trecerea timpului, singurătatea, dorinţa, iubirea, teama, dorul, moartea, visul, nostalgia etc.
Exemple elocvente: ” Timpul stă să rupă-n ochii umezi / şi clipele de nelinişte îmi sfâşie teama” ; ” acum noaptea-i tristă, grădina părăsită, / nu mai păstrează aroma visului pierdut”; ”noaptea e împărăteasă ştiută de morţi, / pe criptele lor plâng ofiliţi trandafirii”; ” sunt lângă tine – îmi şopteai cu-n surâs / şi vântul se înteţea lovind în copaci, / iar tu erai frumoasa cu părul fluturând.”; ” trăiesc retras în cochilia vieţii, / ca într-o închisoare liber consimţită, / condamnat la nesiguranţă”; singurătatea plânge şi-o să moară / tot lăcrimând la porţile închise”; ” vom rămâne aici pe marginea zilei / să ruinăm tăcerea frumoaselor femei / într-o cascadă de zâmbete pe umerii goi”; ” mă împrospătezi cu dragoste, / ca pe un trunchi, ramurile, / arborii îmi cres pe suflet / cu păsări cu tot”; ” nu mai sunt singur / sub paşii mei vine dimineaţa / cu un soare rostogolit peste umeri / şi plec fluierând” etc.
Atunci când iubirea, ” ca o flacără pictată”, îţi iese în cărare simţi cum ”prea multă frumuseţe curge-n freamăt”, că undeva se aprind candele în noapte şi totul înfloreşte în lumină. Sufletul cântă cuprins de mirare, în timp ce ”femeia rosteşte un descântec”. şi iată declaraţia poetului:
”Tu eşti floarea-soarelui, / Te roteşti numai după lumină, / Cu dragostea mea se coc seminţele, / Cu uleiul tău mă sfinţesc.” ( Floarea-soarelui). Adesea, poetul face incursiuni ”înlăuntru fiinţei”, acolo unde stau cuibărite o infinitate de temeri, acolo unde se întâlneşte cu ” munţii cu piscuri ninse”, piscuri bătute de vânturi, curtate de furtuni. Accederea pe verticala spiritului nu se face cu uşurinţă, dimpotrivă, mereu însoţită de nelinişte şi zbucium.
”De-acum singurul scop e ascensiunea / dar cui îi voi mărturisi lupta / şi modul cum există în noi teama de înălţime”…( Întotdeauna ploile mărunte). Atunci când somnul este păzit de ”îngeri” gândurile poetului caută lumina împăcării cu sine, cu efemeritatea clipelor care nu cunosc decât un singur drum: cel al stingerii, lăsând doar nişte ”urme ca nişte paşi pe zăpadă”.Poetul scrie despre tot şi despre toate câte se perindă prin faţa ochilor, mânat parcă de o alarmă interioară, fiecare întâmplare, fiecare fenomen din natură este surprins de gândul inscoditor… ca, mai apoi, să fie stilizat şi prins în cuvânt, ca într-o pictogramă – înainte de a ajunge la ”marginea disperării„… înainte de a fi învins de îndoială ”când în mine se dau lupte”…
Chiar dacă, de multe ori, se simte un ”condamnat / închis în tăcere ca-n bezna / prin care nu trece nimeni”…, nu poate să nu constate că-n suflet mai există o flacără şi ” o sete obsedantă în sângele meu” – , determinându-l să caute noi şi noi căi de salvare, de înălţare spre oazele însorite.
Această înălţare este mai blândă şi mai revigorantă atunci când ai alături fiinţa dragă. ” Cea mai fioroasă spaimă / o pot învinge / împreună cu tine. / mă îmbărbătez să stăpânesc umbrele / şi cu inima /îţi încălzesc sufletul.( Frumoasă ca o furtună).
De câte ori s-a simţit ca o ”corabie bântuită de furtună” şi-a îndreptat gândul către fiinţa iubită, ”femeia de lângă mine”, aceasta insuflându-i încrederea de care avea şi are nevoie.
”Zilele şi nopţile curg ca apa, / tu eşti inima care mă fereşte de vâltori, / te voi urma îndeaproape / ca pe un înger.” ( Te voi urma).
În goana trenului vieţii, poetul Nicolae Vălăreanu surprinde clipe şi trăiri care-i marchează existenţa şi îşi pun amprenta asupra expresiei poetice; zborul păsărilor, băncile goale, florile de liliac şi crin, dangătul unui clopot, curcubeul, luna, seara, frigul, o fereastră, duminicile la biserică, lumina ochilor verzi, florile de cireş, adâncul fântânii, ziua pârguită de soare, dealuri şi râuri, toamnele tîrzii, albul zăpezii, umbrele lungi etc. Toate aceste lucruri îi smulg câte o tresărie de gând…, gânduri cubărite în ”cutele nevăzute ale minţii„, acolo unde se află întreaga informaţie a devenirii noastre. Contururi, forme, culori, aflate mai departe sau mai aproape de sufletul poetului, sunt imortalizate în poezie. Într-un ritm allegro…, adesea!
Poetul pare a fi într-o permanentă veghe, pentru a nu pierde din miracolul care se perindă prin faţa ochilor.
Melancolia, o trăsătură specifică firii poetice, îşi face loc în sâmburii amari ai amintirii sau a trecerii timpului, dar emoţia nu erupe peste malurile gândului, este bine temperată, estompată, în cele mai multe situaţii: apare, uneori, ca o adiere lină, în preajma cuvîntului aşternut în vers.
”Întemeierea lumii înseşi pare a fi de natură poetică, ca atare, „plin de măreţie, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pămînt” (F. Hölderlin).
”Cu toată aparenţa zadarnicei expresivităţi, a totalei transcontingenţe, poeticul ţine şi de natura existenţialului (în măsura în care este investit cu noi deschideri metafizice). Existenţial pe care îl re-numeşte, îl transcende şi pe care şi-l aproprie după un tipar mistic. Actul scrierii poetice poate deveni existenţă plasată în mister, tentativă profană de sacralizare, redimensionare a centralităţii fiinţei. Dar fără elementul sacral (de accedere la actul întemeietor), poeticul rămîne sărăcit de poieticitate.” ( Ioan.F.Pop).
În volumul ” Poeme pentru mai tîrziu”, semnat de poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu), metafora este liantul care asigură profunzime scrierii. Aceasta recrează universul poetic, stabilind legături noi între lucruri. Iată câteva exemple relevante:
”în cochilia ovală a somnului”; se desţelenesc câmpiile timpului”;”mă doare gândul sărutării arse”; ”îmi aud sufletul cum flutură cuvinte”; ”să nu-ţi lăcrimeze ochii mirării ascunse”; ”e o linişte ascuns-n ruină” etc. Am selectat, pentru încheiere, un poem cu încărcătură gravă, poem care cuprinde în structura semantică un întreg destin, o întreagă trăire care-şi rememorează existenţa:
Nu ştiu câtă lumină a rămas în gând;/ ochiul se roteşte cu mirare pe drumul parcurs./În neliniştea mea e ceva nestăpânit;”
” Văd anii cum mi se desfrunzesc pe sub paşi, /Caut melodiile cântate cândva/ Prin întunericul în care am rămas ostatic;” ( Te aştept).

Valentina BECART /Iaşi, 4 aprilie 2018

Lasă un răspuns