«

»

Cristina Gabriela Covaliu: Cei patru prieteni

Într-un sătuc de la capătul pământului, uitat parcă de lume, trăiau cândva demult o fetiţă şi un băiat, foarte deştepţi şi cuminţi, pe nume Liviu şi Măriuca. Ei erau primii la învăţătură, iubiţi deopotrivă de colegi şi de profesori, ştiindu-i toată lumea ca pe doi copii de ispravă ce nu se dădeau în laturi de a ajuta pe toata lumea la necaz.
Într-o zi, cei doi ajunseră acasă de la şcoală şi, după ce îşi făcură temele, ieşiră în gradina mare a bunicii, ce era plină de flori, în timp ce vântul călduţ de primăvară le adia prin pletele bălaie, şoptindu-le uşurel:
– Dragi copii, a venit primăvara!
Măriuca, o fetiţă blondă cu ochi albaştri că două mărgele, îl trase de mână pe Liviu, prietenul ei de o viaţă, îndemnându-l să meargă prin fâneaţa din spatele casei bunicilor, să admire natura. Liviu era un băiat brunet cu ochi verzi şi era ca un frate pentru Măriuca, fiind nedezlipiţi încă de când erau mici.
– Uite, Liviu, de pe câmpia asta mare bunicul adună în fiecare toamnă iarbă, pe care o lasă să se usuce şi o dă iarna cailor nostri şi văcuţelor din grajd. Priveşte ce frumoasă este, ce verde şi ce flori frumoase cresc aici, în acest anotimp minunat!
– Priveşte şi greierele, a revenit la viaţă, auzi cântecul lui, precum şi al păsărilor călătoare ce au început să vină la noi în ţară din zonele calde, spuse acesta.
– Gândeşte-te ce ar fi dacă aceste minunate patru anotimpuri ar lipsi cu desăvârşire din ţara noastră, ce îngrozitor ar fi! Noi suntem fericiţi că le avem şi că putem vedea cum natura îşi schimbă forma şi înfăţişarea din trei în trei luni. Primăvara, cea mai frumoasă şi mai dătătoare de viaţă, este anotimpul în care toate frunzele copacilor reapar şi aceştia înmuguresc, zumzăitul albinelor începe să se audă pretutindeni, iar animalele ies din vizunile lor după o lungă hibernare, făcându-şi timid apariţia prin pădurea deasă de la marginea satului nostru. Florile ne gâdilă nasul cu miresmele lor plăcute şi ne încântă privirea cu culorile desăvârşite pe care le au: albul ghiocelului, albastrul şi rozul zambilelor, galbenul narciselor şi roşul lalelelor.
– Aşa este, răspunse Liviu. Apoi vine vara, plină de căldură şi de veselia copiilor ce intră în vacanţă, iar razele jucăuşe ale soarelui ne bronzează frumos pielea. Toate animalele se simt fericite şi împlinite fiindcă nu trebuie încă să îşi facă griji pentru iarnă şi pentru hrana pe care nu o vor găsi atunci. Totul este plin de flori, roşul trandafirilor pe care îi are bunica în curte şi galbenul florii-soarelui, asemeni părului tău bălai, Măriuca.
– Gândeşte-te ce nefericiţi sunt cei care trăiesc la Polul Nord şi au numai zăpadă veşnică, gheaţă şi frig, spuse fetiţa. Acolo temperaturile pot ajunge chiar la -50 grade Celsius, iar copiii eschimoşi nu văd niciodată primăvara şi vara, neştiind cât este de plăcut să faci plajă pe malul râului de aici, de lângă casa bunicii.
– Mai gândeşte-te, Măriuca, ce groaznic trebuie să le fie şi beduinilor din Sahara numai în nisipurile dogoritoare, la temperaturi de plus 50 de grade Celsius, când soarele îţi arde pielea, iar nisipul fierbinte îţi frige tălpile. De aceea ei sunt îmbrăcaţi mereu cu haine albe lungi, cu capul acoperit şi încălţaţi, chiar dacă merg prin deşert.
– Nu mi-ar plăcea deloc să trăiesc într-un ţinut unde nu există cele patru anotimpuri, ca aici, la noi în ţară, concluzionă Măriuca. Şi apoi toamna cea frumoasă, plină de roade bogate, struguri, gutui şi prune, precum şi minunatele crizanteme. Este anotimpul când pomii îşi schimbă culorile din verde într-un arămiu frumos, şcolile reîncep şi copiii sunt fericiţi să se revadă unii pe alţii. Bunica începe să facă din fructele adunate dulceţuri şi magiun, iar bunicul să cosească fâneaţa pentru iarnă.
– Şi animalele pădurii se pregătesc pentru iarnă, adunând roade toată vara şi toamna, să aibă ce să mănânce puii lor. Însă şi iarna are farmecul ei, spuse Liviu încântat, gândindu-se că este anotimpul lui preferat, pentru că Moş Crăciun soseşte cu daruri multe, iar bradul frumos împodobit cu luminiţe colorate îi alină copilăria.
– Da, da, răspunse Măriuca, este adevărat ce spui, şi mie îmi place mult iarna, când ieşim amândoi cu săniuţa şi zburăm din vârful dealului până jos în vale lângă râul îngheţat. Iar tu îmi faci oameni mari de zăpadă pe care vin să îi admire toţi copiii din sat, punându-le un nas de morcov, ochi de cărbune, mătură şi fulăraş.
Stând de vorbă, cei doi copii priviră cu uimire cum pe lângă ei trecu în grabă un iepuraş pufos, ţopăind din picioruşele lungi, urmat de doi pui, născuţi de curând.
– În pădurea din apropierea satului nostru, eu şi bunicul meu am descoperit un căprior şi o căprioara ce nu se mai văzuseră de mult timp prin părţile noastre pentru că vânătorii le goneau cu câinii şi le împuşcau, iar ele fugiseră cu mai mult timp în urmă, mutându-se în alte păduri mai îndepărtate, unde aveau un trai mai liniştit decât aici.
Cei doi copii se sfătuiră şi se hotărâră să facă tot posibilul pentru a găsi capcanele braconierilor şi a le strica, pentru ca aceştia să nu prindă animalele nevinovate ale pădurii, care fac parte din viaţa noastră.
– Bunicul meu a pus căpiţe de trifoi uscat pentru hrană, precum şi bulgări de sare, ciuperci şi fructe pentru a putea vedea căprioarele şi iarna, când se plimbă nestingherite prin părţile acestea, spuse Liviu.
– Hei, voi, ce faceţi acolo? se auziră din depărtare alte glasuri de copii ce, zărindu-i pe cei doi, se grăbiră să ajungă la ei, să stea de vorbă.
Cei doi erau vecinii lor din satul alăturat, Ciprian şi Margareta.
– Indiferent ce faceţi voi, vrem şi noi să luăm parte, spuse Margareta fericită de întâlnirea cu Liviu şi Măriuca.
– Vă primim bucuroşi, spuse Liviu. Tocmai ne hotărâsem să distrugem capcanele puse de vânători pentru animalele pădurii, pentru a le lăsa să supravieţuiască aici nestingherite.
Fiind o zi senină de primavară, cei patru se hotărâră să intre în codrul întunecos şi să îşi pună planul în aplicare, stând cu ochii şi pe păsările din pădure, ce începuseră să ciripească, simţind adierea primăverii ce le mângâia uşor penele. Ciprian venise pregătit şi cu o mână de seminţe pe care le lăsă în pădure, pentru ca păsările să le poată mânca după ce ei pleacă.
Pe lângă ei ţâşni deodată o veveriţă, ce se urcă degrabă într-un copac, iar copiii tresăriră de spaimă, gândindu-se că putea fi un urs ce se trezise din bârlogul lui după hibernare…
– Vai, ce m-am speriat! spuse cu teamă în glas Ciprian, încercând să îşi stăpânească tremuratul pentru ca cele două fete să nu izbucnească în râs.
Dar degeaba. Ele deja pufniseră în râs, făcându-l pe băiat să roşească pentru că el povestise demult că este cel mai viteaz din sat, şi aşa i se dusese vestea, deşi se părea că nu era adevărat…
– Te-ai speriat, viteazule! îl tachinară cei trei. Ce mai erou!
Dar aceştia îşi dădură seama că veveriţa era rănită şi, neputând să se urce în copac, căzu pe pământ.
– Ce ai păţit, micuţo? Ce ţi s-a întâmplat? întrebă Ciprian, luând-o în braţe. Ia te uită, cineva a încercat să o prindă şi i-a rupt un picior. Ea şchiopatează şi de aceea nu poate să se caţere şi să se prindă cu gheruţele de copacul înalt.
– Se pare că scorbura ei este tocmai sus în pom. Uite, puii o aşteaptă, observă şi Margareta, miloasă din fire.
Nestând pe gânduri, băiatul încercă să îi prindă lăbuţa cu batista ce o avea în buzunar, apoi luând-o în palmă o sui chiar el în vârful copacului, redând-o puilor săi.
– Se va înzdrăveni negreşit. Şi eu am avut piciorul rupt şi ştiu cum m-a bandajat doctorul. De aceea vă spun că ea este în afara oricărui pericol, spuse acesta fericit. Iar în cel mai scurt timp va zburda din pom în pom ca şi până acum.
La un moment dat, umblând prin pădure, copiii rămaseră încremeniţi deoarece o tufă de alun începu să se clatine uşor şi printre florile albastre, roşii, galbene ce zâmbeau o dată cu soarele coborât încet după copaci, se iviră lângă ei doi ieduţi, mărişori, roşcaţi, cu blăniţele pufoase, ce umblau de colo-colo. Erau iezii căprioarei despre care povestiseră înainte. Cei doi nu aveau astâmpăr, erau jucăuşi ca toţi puii, încercând să se ridice pe picioruşele lor plăpânde şi să îşi ridice căpeţelele din iarbă. Dar cei patru constatară cu stupoate că stăteau pe lângă mama lor deoarece aceasta nu putea să îşi mai mişte corpul şi rămăsese ţintuită pe pământ. Margareta observă că în jurul unei copite avea o rană ce sângera, probabil fusese prinsă într-un laţ al braconierilor.
– Ia uitaţi-vă ce avem aici! spuse fata cu lacrimi în ochi. Şi căprioara e bolnavă. Se pare că braconierii nu se dau în lături de la nimic, prinzând în capcanele lor toate fiinţele nevinovate ale pădurii.
– Staţi aşa, am eu o sticluţă cu apă şi îi voi spăla rana, apoi o voi lega şi pe ea, ca să poată merge, să se ferească de urşii sau de lupii ce trăiesc prin împrejurimi, spuse Liviu.
Şi băiatul spălă rana căprioarei, urmărind-o apoi de după tufe cum aceasta îşi luă puii şi plecă grăbită, probabil spre ascunzătoarea lor.
Mergând mai departe, din când în când copiii puneau beţe în capcanele pădurarilor pentru ca acestea să se declanşeze şi să nu mai prindă labuţa vreunui animal şi nu numai, având în vedere că prin pădure se mai jucau şi alţi copii, asemeni lor.
În fiecare dimineaţă, după orele de la şcoală, cei patru se întâlneau şi mergeau în pădure, făcând mereu fapte bune, salvând astfel foarte multe animale nevinovate de la pieire. Fără ei acestea ar fi rămas cu picioarele prinse în capcane, iar după mai multe zile ar fi murit de foame şi de sete din cauza rănilor grave care se puteau infecta.
Încet-încet zilele se scurseră, primăvara trecu iar Liviu, Măriuca, Ciprian şi Margareta se treziră în plină vară. Fiind acum în vacanţă şi fără lecţii, cei patru colindau pădurea, bucurându-se de farmecul ei. Fără ea, viaţa nu ar exista, pădurea oferindu-ne oxigen şi absorbind poluarea din mediul înconjurător. De aceea ea trebuie protejată, făcând parte din viaţa noastră.
În timp ce copiii mergeau liniştiţi, în faţa lor le apăru mânios un lup enorm, ce le aruncă priviri scânteietoare din ochii săi mari, iar botul său lung scoase un urlet prelung, care îi făcu să încremenească. Neputând să scoată nici un sunet şi fără să facă vreo mişcare, ei rămaseră locului, iar pe fruntea lor apărură broboane reci de sudoare, gândindu-se că acum chiar au încurcat-o. Se strânseră toţi de mâini, dar spre stupoarea lor observară că lupul avea legată de coadă o capcană. Acesta nu intrase cu lăbuţa în cursa braconierilor, ci probabil o declanşase cu coada în mod accidental.
Privind fix în ochii celor patru, aceştia îşi dădură seama că lupul era la ananghie şi nu ar fi vrut să le facă nici un rău. Aşa că unul dintre ei şopti încetişor:
– Uşor, băiatule, uşor, nu vei păţi nimic, îl linişti Liviu.
Şi lăsându-se în genunchi, încercă să desprindă capcana cu mâinile, trăgând de ea. Reuşind să o desfacă, lupul o zbughi la fugă, uitându-se înapoi, parcă mulţumindu-le celor patru, gândindu-se în sinea lui că nu toţi oamenii sunt la fel de răi.
– Ei, vedeţi? Nici un lup nu este atât de rău cum se spune în poveşti! spuse Măriuca. Ei au fost mai demult îmblânziţi, fiind rudele îndepărtate ale câinilor de acum ce sunt prietenii şi ocrotitorii noştri.
– Dumnezeule! Ce tare m-am speriat! exclamă din nou Ciprian, ce voia mereu să se dea viteaz, deşi toţi copiii din sat îl ştiau că este cel mai fricos, mai fricos chiar decât o fetiţă.
Apoi acesta se înroşi la faţă, dându-şi seama că s-a dat din nou de gol şi că probabil prietenii lui ştiu toţi că el este un mare fricos de când era mic copil. Trăgându-şi coate şi strângându-se de mâini, cei trei prieteni ai lui evitară să mai râdă pentru a nu-l face pe acesta să se simtă prost. Era de fapt prietenul lor cel mai bun şi nu conta că era fricos sau nu.
Uitând de jocurile copilăriei, Ciprian, Măriuca, Liviu şi Margareta petrecură împreună toate cele patru anotimpuri şi se treziră în plină iarnă, făcând numai fapte vitejeşti, salvând animalele pe care le iubeau foarte mult, indiferent că acestea erau domestice sau sălbatice şi hrănindu-le pe fiecare în parte cu merindele preferate: ghinde pentru veveriţe, fân pentru căprioare şi seminţe pentru vrăbiuţe şi păsările rămase la noi în ţară. De multe ori aceştia fuseseră şi ei răniţi din cauza capcanelor ce erau greu de desfăcut, întorcându-se acasă zgâriaţi şi plini de sânge, fiind şi ei la rândul lor îngrijiţi de părinţi.
– Hai afară! îl strigă Ciprian pe Liviu într-o zi rece de iarnă, când din cerul plumburiu cădeau necontenit fulgi albi şi sclipitori de zăpadă, ca într-un adevărat basm.
– Îmi împodobesc bradul, răspunse acesta. Nu ştiu dacă am timp să vin, mai ales că i-am promis mamei că o ajut la treburi prin casă.
– Te rog, vino, le-am anunţat şi pe Măriuca şi Margareta să vină şi acestea mi-au promis că ne vom întalni dincolo de râul ce este acum îngheţat, în pădurea noastră dragă ce acum este mai frumoasă ca niciodată.
– Bine, voi veni negreşit, spuse Liviu.
Şi acesta, trăgându-şi în grabă haina, fularul, căciuliţa şi mânuşile, ieşi repede din casă după ce îşi anunţă părinţii că va merge puţin cu prietenii lui prin pădure, luând cu el şi săniuţa pentru a se da cu toţii pe derdeluş.
– Te rog să nu stai mult, Liviu, spuse mama îngrijorată din pragul uşii. Ar putea începe un viscol, având în vedere norii negrii ce se adună. Nu aş vrea să te pierzi prin pădure, chiar acum, în seara de Ajun.
– Stai liniştită, mămico, îţi promit că nu mi se va întâmpla nimic.
Şi astfel cei patru porniră cu săniuţa din vârful dealului de la ei de acasă, însă aceasta fugi ca nebuna, copiii scăpând controlul, înghesuiţi cu toţii pe ea. Sania îşi luă avânt, alunecând în josul dealului, coborând pe râul îngheţat şi apoi mai jos, tot mai jos, pe lacul în care se vărsa râul. Acesta era îngheţat însă, pierzandu-şi echilibrul din cauza vitezei, copiii căzură pe gheaţa care începu deodată să trosnească sub ei, dându-le de veste că va crăpa…
– Acum chiar am păţit-o cu toţii! strigă Măriuca speriată. Gheaţa cedează! Ţine-te bine, Margareta! Apucă-te de sanie!
Dar gheaţa cedă şi Margareta nu mai apucă să se ţină de săniuţă deoarece în căzătura mare ce o luaseră cu toţii, Liviu se rostogoli peste ea, trăgându-l şi pe Cirpian de mână.
– Acum chiar vom muri! strigă Ciprian, speriat ca de obicei.
În timp ce copiii căutau speriaţi să se ţină unii de alţii, gheaţa trosnea şi mai tare, dezgheţându-se sub picioarele lor ce băteau apa, încercând să înoate. Însă vrăbiuţele din pădure, ce îi urmăriseră încă de la plecare crezând că aceştia le vor aduce din nou seminţe, îşi dădură seama că ei sunt în pericol şi prin ciripitul lor asurzitor alarmară iepuraşul ce fugi cât îl ţineau picioarele, pentru a-i da de veste căprioarei. Acesta o anunţă că prietenii lor care i-au îngrijit şi i-au hrănit un an întreg au acum nevoie de ei, altfel se vor îneca:
– Dar cum? sări Riţa veveriţa. Noi, nişte fiinţe atât de micuţe şi plăpânde, cum putem ajuta nişte copii atât de mari? Şi încă scoţându-i din apă! Mie mi-e frică să intru, spuse aceasta speriată.
– Da, dar îţi poţi face avânt din pom în pom şi din creangă în creangă şi te poţi duce repede până la lup, pentru a-l anunţa că cei patru care i-au scăpat coada din capcana braconierilor au acum nevoie de ajutorul nostru.
Zis şi făcut: veveriţa îşi luă avânt, zburând parcă din creangă în creangă, cutreierând pomii pe care îi ştia de o viaţă. Ajunsă deasupra vizuinii lupului, aceasta dădu semnalul de alarmă, spunându-i că cei patru copiii ce au fost atât de buni cu ei sunt acum în mare necaz. Lupul nu stătu nici o clipă pe gânduri şi cu viteza unui fulger se avântă pe lacul îngheţat, apoi le vorbi:
– Ţineţi-vă de săniuţă, dragii mei! Nu vă fie frică! Eu voi trage de frânghia ei şi încet-încet vă voi scoate din apă. Nu vă mai mişcaţi, nu bateţi apa cu mâinile şi picioarele căci vă veţi scufunda mai rău. Apucaţi doar frânghia săniuţei, spuse acesta şi târâş-târâş, lăsându-se pe burtă şi mergând ghemuit pentru ca gheaţa să nu cedeze sub picioarele lui, ajunse la săniuţă, prinse de sfoară şi începu să tragă de ea cu mare putere.
Lupul era şeful unei haite, cel mai mare şi mai puternic din pădure, cu o blană lungă şi cenuşie, iar copiii îl botezaseră viteazul Cenuşilă. Apucându-se de sfoară, năzdrăvanii începură să iasă uşor-uşor din apă, mai întâi Ciprian, speriat din cale afară, apoi Margareta şi Măriuca, ţinându-se de picioarele lui. Însă Liviu căzu spre adâncul lacului, nemaiputând să se agaţe de Măriuca, fiind foarte îngheţat şi obosit. Cei trei fură scoşi afară dar începură să ţipe speriaţi văzând că Liviu nu este de găsit nicăieri.
– L-am pierdut pe Liviu! spuse Măriuca.
– Ne-am pierdut prietenul! începu să plângă Margareta. S-a înecat, săracul de el, pentru că ne-a lăsat întâi pe noi să ieşim.
– Staţi liniştiţi, copii, nu e totul pierdut, răspunse Cenuşilă. Voi încerca să bag coada cât mai adânc în lac pentru ca Liviu să o vadă şi să se ţină de ea. În felul acesta poate reuşesc să îl trag afară.
Şi lupul, lăsându-se pe marginea apei, ţinându-se de gheaţă doar cu picioarele din faţă, alunecă cu jumătatea corpului în hăul lacului, mişcându-şi coada pentru a-l vedea Liviu. Acesta din urmă, pe jumătate îngheţat, încercă să se prindă cu mâna de coada lupului pe care, cu mai mult timp în urmă chiar el i-o vindecase, scoţându-i-o din capcană. Acum acesta era sănătos şi era cel care, împreună cu restul animalelor din pădure, deveniseră din salvaţi, salvatori.
– Hopa sus! spuse Cenuşilă către Liviu.
Şi cei doi alunecară uşor pe gheaţă. Dar neavând toţi patru loc în săniuţă, numai cele două fete, Margareta şi Măriuca, se aşezară pe ea. Ciprian şi Liviu se urcară pe spatele lupului care trăgea de gâtul său, ca un câine înhămat la săniuţă, sania de lemn a copiilor.
Reveniţi pe mal, acesta începu să alerge pentru ca cei patru năzdrăvani să nu îngheţe de tot, şi îi duse în siguranţă, lăsându-i la marginea satului în care el nu avu curajul să intre.
– Îţi mulţumim mult că ne-ai salvat, Cenuşilă! Fără tine am fi fost morţi acum, chiar în Ajunul Crăciunului.
– Aveţi grijă de voi şi ocoliţi lacul iarna! le spuse lupul, fericit de isprava făcută.
Şi cei patru ajunseră acasă la părinţii şi bunicii lor, având la dispoziţie seara întreagă cu lapte şi prăjiturele să îl aştepte pe Moş Crăciun, ce avea să vină din clipă în clipă. Ajutând animalele, indiferent dacă sunt sălbatice sau domestice, într-o bună zi ne vom primi recompensa din partea lor deoarece toate animalele trebuiesc salvate, ocrotite şi îngrijite, ele făcând parte din viaţa noastră, iar cei patru fură răsplătiţi din belşug de Moş Crăciun pentru că acesta ştia deja cât de buni şi cuminţi fuseseră.

SFÂRŞIT

Lasă un răspuns