«

»

Povestea emoționantă de dragoste dintre Eminescu și Veronica Micle

eminescu_si_veronica

La 168 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, povestea lui de dragoste cu Veronica Micle stârnește curiozitate și pasiune. Poeta a fost marea dragoste a lui Eminescu, care, însă, i-a produs și multă durere acestuia. Scrisorile schimbate de cei doi îndrăgostiți arată patima cu care poetul a iubit-o.

Mihai Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile şi poeziile sale influenţa deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanţe la moartea lui Ştefan Micle, soțul Veronicăi, el scrie: „Viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturiseşte că, până când a întâlnit-o, „n-veam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.De altfel, evoluția relației dintre cei doi se poate observa din scrisorile celor doi și din textele manuscriselor eminesciene, apărute în „Opere”, Editura Academiei.Din Amintirile lui Ioan Slavici, se știe că, după stabilirea la Iaşi în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioşi.

Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica, din 1876 aflăm că, în tot acest timp, el a iubit-o pătimaş de la distanţă: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, şi am urmărit ca un idiot o speranţă, nu numai deşartă, nedemnă.” În acelaşi text Eminescu scrie: „dta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou”.Dar Veronica hotărăşte să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel şi-ai făcut din visul meu un capriţ al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.”

Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conţinute în altă ciornă de scrisoare din aceeaşi perioadă.

Odată, când Ştefan Micle a trebuit să plece din Iaşi, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate şi l-a lăsat să o strângă în braţe. Această întâmplare este confirmată şi de însemnarea de pe fila 82 verso a textului „Poporan Religios Amartolon Sotiria” ce-i aparţinea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”
Jumătatea de an scursă de la îmbrăţişarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum, Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: „Iubind în taină”, „Eu număr, ah!, plângând”, „În liră-mi geme şi suspin-un cant”, „Ce şopteşti atât de tainic”, „Zadarnic şterge vremea”, „Venin şi farmec”, „Gelozie” şi multe altele.

Până la urmă, Eminescu reuşeşte să se desprindă din vraja ei şi scrie în poezia „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”:

„Cum mulţămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!”

Veronica preia din nou inţiativa şi reuşeşte să-l înlănţuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moştenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876, pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi.”
În comentariile la această scrisoare, Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colţul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, şi anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ştefan Micle.
Anul real este cu siguranţă 1876, pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă şi nemulţumire, din acest moment, ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtăşite.

Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la iniţiativa Veronicăi.
Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica.

Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotărăşte să se mute la Bucureşti, în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conţine explicaţiile pentru comportarea ei de până atunci.
„Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”
Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei fiind o compensaţie pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

După moartea lui Ştefan Micle, legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880, ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească. În această nereuşită, un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-şi asigure un trai decent.
Reproşul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puţin şi prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii aşa de puţin încât abia o deschid şi o şi sfârşesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ţi mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ţi le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).

Un alt reproş pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iaşi să o viziteze. După „luna de miere”, Eminescu a mai fost la Iaşi în noiembrie la serbarea anuală a Junimii şi apoi a fost ea la Bucureşti să-l vadă.
Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în Bucureşti, pentru că era bolnav şi obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iaşi pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunţase că vrea să se despartă.
După entuziasmul iniţial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să ţină pasul cu cerinţele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunţându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie şi 12 martie 1880). Ea ştia cât de gelos putea să fie Eminescu şi într-adevăr el reacţiona imediat prin scrisori furibunde.

În sfârşit, măsura represivă extremă era ameninţarea cu ruperea legăturii şi cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură pe care Eminescu a reuşit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iaşi.
Iată cum reacţiona Veronica atunci când se considera neglijată şi hotăra să se despartă!
„D-le Eminescu, să nu ţi se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intenţiunea bine meditată şi bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără ruşine să afişez relaţia mea cu D-ta şi multe altele pe care de mai ai puţină conştiinţă trebuie să te îngrozeşti când îţi vei aduce aminte de ele, şi care îţi mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ţi baţi joc de mine şi din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”
Ea spune că, încă din decembrie, a înţeles planul lui de a face să fie dispreţuită de oameni. Acum, îl declară liber de orice obligaţie, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ţi îngreuna mintea şi-ţi încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic şi moral” în viaţa lui de holtei. Şi pentru a oficializa despărţirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile şi fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzaţii Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” şi că singura lui calitate este inteligenţa pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.

La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă şi se duce repede la Iaşi, reuşind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzaţiile şi reproşurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav şi obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate şi recunoscând ca este vinovat că nu reuşeşte să păstreze singura fericire de care a avut parte în viaţă.
„Ştiu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierţi dac-am îndrăznit să arunc asupra vieţii D-tale umbra aceasta nefericită şi tot de atâtea ori ai avut bunăvoinţa de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acţiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ţi-ar mânca zilele cu propria lui neputinţă şi laşitate. Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinţa de-a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacţioneze violent luând în râs explicaţiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880, îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înţelege gingăşia amorului, poetica atenţiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăşte să renunţe la legătura lor.
La sfârşitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziţie cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află şi care „desigur că îţi place mult”. Acum, intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.
Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă, s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeaşi eleganţă, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de ameninţări şi de reproşuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declaraţii de dragoste şi încearcă să obţină de la el un semn cât de mic de atenţie.
Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l ameninţa pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înţelegere cu Mite Kremnitz şi Maiorescu, a făcut-o „de râsul şi dispreţul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar, dacă va fi dată în judecată pentru calomnie, ea deţine două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect.
Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuţilor tot ce ştia. O mărturie a felului în care a acţionat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hașdeu. Îi scrie ca să-l roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soţului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunţe la căsătoria proiectată.

La finele lunii decembrie 1881, ea se duce la Bucureşti unde se întâlneşte cu Eminescu şi reuşeşte să-i redeştepte iubirea. Ea îi stârneşte gelozia faţă de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul şi îi povesteşte amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacţionează cu o violenţă extremă. După cum relatează el însuşi în scrisoarea din 28 decembrie şi după cum confirmă şi însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă.

În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecinţă a greşelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reţinere în a-l ameninţa cu despărţirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele şi pretenţiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaşte chiar ea că în felul acesta încerca să-l ţină lângă ea. Despărţirea se produce din aceleaşi motive ca şi cea anterioară, în cursul lunii august 1882.

În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Târziu. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu, la doar 39 de ani.

Veronica nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu.

mormant-veronica-micle

Lasă un răspuns