«

»

Mihai Merticaru: VIS ŞI ABIS

2

SONETUL -REGELE POEZIEI

Alături de glosă, rondel, pantum, gazel, triolet, haiku, sextină si altele, sonetul reclamă o formă fixă de creaţie, o structură destul de inflexibilă, din care, în mod paradoxal, îşi extrage supleţea şi farmecul, adjudecându-şi titlul de rege al poeziei.
Sonetul este un poem alcătuit din 14 versuri endecasilabice, organizate în două catrene şi două terţine, închipuind o fantastică nuntă între pătrat şi triunghi.
în volumul Motive şi structuri poetice, Editura Facla, 1980, Feliei Giurgiu publică un eseu intitulat Sonetul – între Procust şi Orfeu, un titlu cum nu se poate mai potrivit pentru o specie literară ce şi-a impus nişte reguli draconice, care se cer respectate cu sfinţenie. O regulă importantă stabileşte că nu ai voie să foloseşti decât două rime, în catrene, ordonate după schema: abba/baab. Altfel spus, în primul catren avem o rimă îmbrăţişată, iar în al doilea catren rolurile se inversează, versurilor îmbrăţişate revenindu-le obligaţia să îmbrăţişeze. Cercetătorul german W. Monch, în vasta sa monografie consacrată sonetului, Das Sonett, Heidelberg, 1955, a stabilit existenţa a trei tipuri structurale fundamentale, denumite după patria lor sau după sonetistul care le-a consacrat: tipul italian sau petrarchist (abab/ abab/ cdc/ cdc); francez sau ronsardian (abba/ abba/ ccd/ ccd); englez sau shakespearian (abab/ cdcd/ efef/ gg). Cu privire la sonetul românesc, W. Monch constată preferinţa în octet pentru schema abba/ baab, pe care o consideră o particularitate impusă de Eminescu şi respectată de cei mai redutabili sonetişti. în ceea ce priveşte terţinele, doar aici se acordă autorului libertatea de a folosi alte două rime, după o schemă pe care o doreşte. Aşadar, într-un sonet perfect, din punct de vedere al formei, numărul rimelor nu poate fi nici mai mic, nici mai mare de 4.Alte reguli importante reclamă folosirea cu stricteţe a versului endecasilabic (de 11 silabe) şi a ritmului iambic, fapte ce conduc la obţinerea rimei feminine, în care accentul cade întotdeauna pe penultima silabă.
Nerespectând aceste cerinţe, dar mai ales alternanţa iambilor şi dispunerea celor patru rime, sonetul va fi văduvit de cel puţin două dintre însuşirile lui fundamentale: echilibrul si
muzicalitatea, tocmai ceea ce îl îndreptăţeşte pe George Călinescu să definească sonetul drept „o compunere muzicală”. La rândul său, Rainer Maria Rilke, autorul Sonetelor către Orfeu definea muzica drept o „metaforă a simţurilor”. Şi regulile încă nu s-au terminat. Una dintre acestea— formulată de Boileau în poemul L’artpoetique—ne interzice să repetăm un cuvânt în cuprinsul unui sonet, cu excepţia conjuncţiilor şi a prepoziţiilor.
Trebuie să mai spunem că unii adevăraţi sonetişti nu s-au mulţumit cu rigorile menţionate până aici, creându-şi altele şi mai draconice. Astfel, poetul Tudor George, autorul Trilogiei sonetelor, s-a încumetat să elaboreze cea mai dificilă formă compoziţională: coroana, care este formată din 15 sonete legate între ele. în primele 14, ultimul vers al primului sonet devine primul vers al celui de-al doilea ş.a.m.d. Al 15-lea poem, numit sonet- maestru, închide coroana, fiind format din versurile iniţiale ale celor 14. Fiecare vers este echivalentul unui poem într-un vers. După cum declară el însuşi, nu gratuitatea jocului l-a ispitit, ci tocmai dificultatea acestuia. O frumoasă coroană de sonete ne-a dăruit şi Radu Cârneci, coordonatorul monumentalei Antologii a sonetului românesc. Au mai scris coroane de sonete poeţii basarabeni Paul Mihnea (1921-1994) şi Valentin Roşea (1925-1987).
Se cuvine să mai precizăm că, în această specie literară, s-au exersat spiritele cele mai strălucite ale veacurilor din ultimii 800 de ani. S-au scris sonete mai întâi în Italia, unde s-a născut inventatorul lor, Giacomo Da Lentino. Au scris apoi sonete Cicco Angiolieri, Leonardo Da Vinci, Michelangelo Buonarroti şi Dante Alighieri, care le-a ridicat pe o culme depăşită doar de Francesco Petrarca (1304-1374). Această ilustră galerie este continuată de Shakespeare, Byron, Gongora, Lope de Vega, Baudelaire, Ronsard, Verlaine, Camoes, Goethe şi Rilke. Cu aceştia „sonetul urcă maiestuos în constelaţia acelor capodopere care fac zestrea spirituală a umanităţii” (Gheorghe Tomozei, O sută de ani de sonet românesc, Ed. Albatros, 1973). Dintre sonetiștii români, trebuie să-i pomenim la loc de cinste pe Mihai Eminescu, Mihai Codreanu, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Alex. Macedonski, Ion Barbu, Ion Vinea, Dan Botta, Victor Eftimiu, Mateiu Caragiale, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Cârneci, Lucian Strochi, Tudor George, Petre Ghelmez, Leonid Dimov, Grigore Hagiu, Arcadie Suceveanu s.a.
Cine năzuieşte să escaladeze piscul înalt al sonetului trebuie neapărat să treacă prin aceste furci caudine, cu nimic înjositoare, aidoma alpinistului care nu ocoleşte, ci înfruntă pieptiş peretele vertical al muntelui.

Lasă un răspuns