«

»

Ştefan Dumitrescu: Poesis

Stefan-dumitrescu

O, cât alergăm prin lume şi câte vedem
şi tot în piaţa oraşului ne întoarcem
şi privirea ne cade de pe ochi
ca nişte plăci de sticlă

să nu înnebuneşti dinainte
acesta e tot secretul vieţii
pentru că odată ajuns pe munte
de mii de ani suntem aer

ei, hei, hei şi ce va fi atunci
o melancolie asemenea unei câmpii nesfârşite
în care de atâta galben
vei înnebuni ca electrocutat

Vom alerga singuri pe ţărmul

Vom alerga singuri pe ţărmuri
prin ninsoarea sfârşitului lumii
cu o lampă în mâini
şi cât vom mai voi atunci să auzim prin ninsoare

nechezatul înalt al femeii
însă nimic nu se va auzi
numai ninsoarea îngropând lumea
şi atunci lumea ni se va părea că a fost, vai

acel nechezat roşu ca un filament
strălucind prin vânturile toamnelor
şi nu ne vom opri niciodată
alergând prin ninsoare cu o lampă în mână.

Să nu cauţi adevărul 

Să nu cauţi adevărul în grămada de aur
de pe vârful muntele care străluceşte în soare
până departe să nu plângi când vei ajunge la
poalele lucrului în sine ci mai degrabă să

iubeşti muşcata din fereastra văduvei căci
ea va înflori peste o mie de ani şi va salva
lumea iată visele tale Condilenia ca nişte
cearşafuri albe puse pe culme la uscat

revoluţionarul se hrăneşte acum cu rădăcini
poetul seamănă cuvinte pe podişurile aride
din care vor răsări codri uriaşi peste mii
de ani în timpul acesta Condilenia dragostea

noastră va creşte pe mări ca o schelărie
de uraniu înaltă până la cer.

Lasă un răspuns