«

»

Mariana Moga – versuri

Mariana Moga

Amintirile apar în timp, timpul înseamnă trăire,
iar inima lui suntem noi.
Important este să ai sufletul curat.
El este singurul care nu are vârstă.

VAMA DINTRE POLURI

Salut eternitatea captând secunde nude,
ca cioburi de lumină cad fulgii… în pereche,
se despleteşte iarna prin vama dintre poluri,
în murmur de cristale c-o rânduială veche.

M-a invadat tăcerea cu valuri moi şi umezi,
nu simt nicio durere, azi nu mai sunt în stare,
îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii
şi-mi scutur trupul rece de ceaţă şi uitare.

Între zăpezi bolnave de-atâta veritate,
zâmbesc un pic cam straniu şi mă cuprinde-un dor,
mă uit la cer să-mi cumpăr un dram de amintire
fiind înfăşurată-n ninsori ca-ntr-un fuior.

***

Dureri îmi trec prin vene, rănindu-mi plămânul,
am devenit tamponul dintre pământ şi cer,
iar de singurătate alerg în a mea urmă,
sub templul zilei astăzi sunt ultim grănicer.

PRESUPUS APOCALIPTIC

Un decor apocaliptic cu ore pietrificate,
ce se pierd uşor în umbra uitată de Dumnezeu,
stăpâneşte infinitul bântuit de nevedere,
coborând apoi în rocă printre lut și minereu.

Fuziune mâl şi ploaie concluzionau în piatră,
când perdeaua de-ntuneric tot dansa în ritm păgân,
profilând în zodiacul rămășițelor bipede,
trei schelete ascunse-n roca fără aer și plămân.

Timpul căuta sub oase vlăguit de existenţă,
îngeri se stingeau în valuri înfășați cu plânsul meu,
pământul nu mai respiră oprindu-și centrifugarea,
când descoperă femurul unui brav arhiereu.

Îndrăznesc să-mi plimb privirea cu o patimă atroce,
prin gramatica culorii absorbită de eclipsă
şi din propriile-mi gânduri rătăcite-n vama nopţii,
îmi culeg nemărginirea din mijloc de-apocalipsă.

POEMUL VIEȚII MELE

Eu sunt precum o frunză în toamna deghizată,
sunt o poveste rară în veac sau poate-un mit,
îmi curg prin vene rânduri și doruri îndrăznețe,
când sus pe Dealul Negru bat clopote la schit.

Și în amurgul zilei lăsând în urmă calea,
pădurea mă invită să stau la adăpost,
plătesc tribut trei versuri ce le-am adus cu mine,
iar pașii mi se-adapă din lutul fără rost.

În sânge simt cum urcă trăiri din Testament,
esențe de lumină izvorând prin ceață,
cuvintele m-apasă cu ritmuri de blestem
și dorul lor mă arde până dimineață.

Le-am recitat în șoaptă, iar cerul cocoșat
de ultimele stele parcă îmi răspunde:
„ Tu te-ai născut din lutul pădurii pe-nserat,
nu rătăci acum când dorul te pătrunde”.

Astăzi îi dedic toamnei poemul vieții mele,
trăiri îmi dau binețe și curg necontenit,
la geam aștept tăcută și cercetând iar dealul,
nu mai aud bătând clopote-n vechiul schit.

ATÂT DE GREU

Pe undeva ştiu că veghează
lumina peste un gutui,
ori poate-un felinar visează,
privind la calea nimănui.

Dansează licurici prin beznă,
în seara fără calendar,
ceaţa ajunsă pân’ la gleznă
plutea-n decorul legendar.

Aud din zări întunecate,
bolnavi cerşind un strop de stea,
iar nori cu vise spulberate,
stau goi, chiar sângerând pe ea.

Deodată orologiul bate,
ascuns după un ceas târziu,
cu respiraţii prea curbate
şi-un râs gemut de prea pustiu.

Mâine e ziua de paradă,
sărbătoresc un „amărât”,
iar nevoiaşi chirciţi pe stradă,
au ceaţa îngheţată-n gât.

PRECIZIA CLEPSIDREI

Uneori poetul simte nevoia revizuirii modalităţii de exprimare a sentimentelor şi alege o cale mai grea, însă plină de spectacol, cea a versului sincer, până la deschiderea definitivă a uşilor care ascund, dincolo de ele un suflet dezgolit.
Poate că exprimarea este puţin mai crudă, mai neaşteptată, dar citind versurile Marianei Moga din această ultimă carte vie „ Dincolo de mine – Poeme cu spatele la oglindă”, argumentele vin de la sine.
Autoarea are un spirit de observaţie extrem de obiectiv, care nu te-ar îndemna spre vers, spre liric, dar ştie, cu o îndemânare personalizată, să anihileze aerul rece al acestei observaţii şi să te invite la meditaţie, alături de ea, pe o bancă, undeva într-un parc.
Aceste poezii nu sunt de recitat în piaţa mare, în faţa a sute de ascultători, sunt poezii de şoptit la geam, aproape de sticla rece, privind afară, în scurgerea anotimpurilor şi-n trecerea năvalnică a „prafului de timp” peste lucruri şi oameni, obligându-te la o „revizuire de sentimente”.
Mariana Moga se abordează cu toată seriozitatea, propunerile pe care le face pentru această nouă construcţie poetică sunt plauzibile şi vin să reconfirme importanţa poeziei sale. La ora actuală, într-o inflaţie de poeţi şi de poezie, vocea acesteia se singularizează tocmai prin refuzul de a adopta comoditatea lucrului comun, ridicat la pretenţia de vers şi de aceea în fiecare capitol vom găsi versuri memorabile.
Pasa în care se află în prezent autoarea poate reprezenta pentru unii o noutate, dar vine firesc, după o acumulare editorială, fiind o respiraţie nouă şi plină de speranţă:
„N-am vreme să mai scriu, apare dimineaţa,
stele somnoroase în amfiteatrul zării
se odihnesc la umbra norilor şi zorii,
prin tâmpla răsăritului îmi vinde viaţa.” (Confesiune)
Este o certitudine faptul că Mariana Moga este un poet care se ia în serios şi care, atunci când vine cu propuneri de frumuseţe versificată către cititor, o face cu toată responsabilitatea, şi acest lucru înseamnă claritate, durabilitate şi, până la urmă, aşezarea poeziei sale într-o loc al său, inconfundabil.

Cornel UDREA
Uniunea Scriitorilor din România

Lasă un răspuns