«

»

Mihai Merticaru – versuri

Răsărit și Apus  

Învăluit în umbre şi erori,

pe căi de nimeni ştiute,
ai răsărit din uitarea de dincolo
de orizontul echivocului, hotar nedeslușit,

ai înșfăcat din mers o halcă de
pustiu din cotidianităţile existenţiale
înecate într-o lacrimă și

te-ai trezit într-un coșmar,
bâjbâind prin foșnetul prăbușirilor iminente,
pășind pe puntea nimicului,
viscolit de cenușa astrelor scorburoase,
devorat de foamea culorilor perlate
ale imprevizibilului, îngrijorat de febra lumii,

îmbogăţit cu toate viciile pământului,
acoperit de pulberi neguroase de remușcare,

orizonturi scrijelite de întrebări și amăgiri,

adunând braţe de gânduri scurse
din nouri de necuvinte din anotimpul
disperărilor și al plânsului primordial,

focul ceresc ţi l-ai stins cu apă înstelată,
silabisind solitudinea și belșugul de vise,

neliniștea prevestind pustiirea
ţi-a fost călăuză,

la flacăra iluziei aprins-ai dorul sfâșietor
al nestatorniciei, fără să te gândești

că vei apune tot în uitare
sub aripa înserării,
pentru a spori spaimele
altui univers…

FÂNTÂNA FIINŢEI

Cu sufletul ţăndări și privirea ninsă de constelaţii
și meteoriţi,
n-am auzit larma culorilor din surâsul tău,
nici n-am văzut când m-ai strigat
din șoapta clipei,

și așa mi te-ai rătăcit în peșterile gândului,
în crângul ninsorilor hialine din osemintele
tăcerii,
în indiferenţa cercului rotitor
al timpului încercănat,
bâjbâind prin subteranele unui răsărit
diamantin,
ori prin beatitudinea rotundă a florii
soarelui

până ce ai răsărit livadă de înstelări,
tropăindu-mi prin sânge,

urcuș spre culmi în cadenţe atemporale,
perpetuă ispită topind gheţarii,

până ce azurul ochilor tăi a început
să înalţe mirifice catedrale în ecouri fulgurante,
temeinicind cântece și descântece
în fiecare secundă magică,

pentru a ne întâlni într-un vis eonic
și pentru a bea pe săturate din fântâna
fiinţei…

ŢARĂ A NIMĂNUI

Am descoperit cu uimire că
în mine − ţară a nimănui − locuiește
și un altul,
un străin ghiduș și încruntat,
generos și răutăcios, candid și pervers,
natural și miraculos, obișnuit și insolit,
bonom și retractil.

mă joc cu el de-a v-aţi ascunselea,
dar nu-l prind niciodată.
își schimbă mereu înfăţișarea.

când cred că nu-mi mai scapă,

atunci mă strigă din alt ungher,
cu altă mască pe faţă.

duce cu el secrete uimitoare
smulse din ecoul a milioane de ani

și nu-l întrece nimeni în șiretenie și imaginaţie.

mă însoțește pretutindeni, chiar și în somn,
încâlcindu-mi și răpindu-mi visele.

rămân cu certitudinea că nu sunt niciodată
singur.

unde ești tu, frumusețe a singurătății?

LUMINĂ INVIZIBILĂ

În fiecare seară scriu o poveste
ca să te caut și să te găsesc mereu
altfel,
în alt loc, în alt timp,

în altă lumină, în altă dimensiune magică,
în alt hohot de râs,
în altă noimă,

apoi, bolnavi de veşnicie, să adăstăm îndelung
la umbra poemului, într-o grădină a iluziilor,
într-o sărbătoare brumată cu splendori,
să ne închidem neştiuţi într-un arbore,
sub cer hiperboreean, gustând îndelung din
otrava

iubirii,
îmbrăţişându-ne flăcările din suflete,
uitând ziua şi veacul,
pierzându-ne într-un cântec irizaţi,

regăsindu-ne pe buza unei stele,
într-o întâmplare nemaiînchipuită,
într-un vis nemaivisat,

într-o simfonie purpurată din împărăția
livezilor veșnic înflorite,
în fântâna cu lumină invizibilă
dintr-un incendiu vegetal,

în fiecare vocală a cuvântului
IUBIRE…

PARE A FI

Pare a fi un pustiu,
o apă tulbure curgând vijelios în neant,

neîmplinire înrămată în mister,
poveste nescrisă, ci doar visată,

eroare ispășită prin căinţă,
val sprijinit pe alt val.

pare a fi
o blestemată căutare de sine,
singurătate sângerând într-o rană,

scânteie stinsă-n călcâi de femeie,
umbră a unui vis.

pare a fi fulger și tunet răzleţ,
semn încoronat al nimicului,

nor răstignit pe crucea abisului,
ecou de cuvânt nerostit,

nufăr incendiind întunericul,
închipuire de unică folosinţă,
semn de întrebare suspendat în eter.

pare a fi
viaţă.

BARBAROLALIA

Toate se fac pe dos
pe tărâmul acesta cu răni sângerânde,

în crângul acesta întunecat al pandemoniului,
în cel mai pustiu dintre pustiuri,

unde păsările apar fără aripi,
orbul e clarvăzător și mutul, orator,

bufniţa cântă în locul privighetorii,
lumea se haosifează,
drapelele disperării urcă pe cel mai înalt catarg,

lacrima e singura alinare,
dezorientarea ne este a doua umbră,

prin clepsidra răbdării curge făina amărăciunii
amestecată cu semințele întunericului,

orizonturi luminoase ne sunt hăţișurile nopţii,
pe unde aleargă neabătut un melc
înhămat la trăsura speranţelor noastre

îmbrăcate în veșmintele zădărniciei,

visele nezidite în fapte se trezesc în cătușe
sub un cer plumburiu
sprijinit pe crucile martirilor dintr-o
infernalitate de

singurătăţi,
în care se vorbește o singură limbă,
barbarolalia…

VIS

Într-un mirobolant illo tempore
înflorit din evanescenţa unor viziuni paraxine,
încep să te cutreiere

crâmpeie obsesive de nuanţe ale unor
fulgurante întâmplări uitate de o veșnicie
și câteva săptamâni,

apoi te împresoară ușor și te inundă nuștiucum
cu vuietul lor iscat din nuştiuce stări
ale unei chimii nebuloase.

te lași cotropit, încolţit, fulguit, troienit,
devorat, sublimat, îndorurat
întrepătruns de nepătruns

și simţi că pășești neîncrezător
pe pânza de păianjen a unor fantasme
ce te poartă printr-un tunel tapetat
cu mii de cifruri, ruine fumegânde, figurine,

scântei de osmoze, noime și taine, ceaţă și fum,

un puzzle topindu-se într-un punct
dintr-un fluviu subteran de lumină invizibilă
de unde au răsărit într-un haotic cândva.

tu visezi sau altcineva te visează?

Lasă un răspuns