«

»

George Petrovai: De la subterana dostoievskiană la cea wurmbrandiană

După cum reiese din titlu, scopul acestui articol este să ilustreze, în măsura posibilităților, asemănările și deosebirile dintre Însemnări din subterană și Cu Dumnezeu în subterană, două remarcabile scrieri, care, situate în timp la peste 100 de ani una de cealaltă, se ocupă (cu mijloace filosofico-literare și/sau moral-estetice specifice) de subteranele condiției umane. Iar cînd spun condiția umană, am în vedere atât dimensiunea spirituală a omului (elevația sau, dimpotrivă, abjecția rezultată din crâncenele confruntări cu semenii), cât și cea fizică (lipsurile și suferințele generate de răutatea, inconștiența, egoismul sau cruzimea altora, în principal de ticăloșia cârmuitorilor).
Însemnări din subterană, prima dintre scrieri, este celebra nuvelă publicată de Feodor Mihailovici Dostoievski în anul 1864, despre care André Gide (dar nu numai el) va spune că o consideră „cheia de boltă a întregii sale opere”, pe când cartea Cu Dumnezeu în subterană, apărută în românește la Editura Casa Școalelor de-abia în 1994 (prima ediție a apărut în Anglia în anul 1968), este tulburătoarea operă a compatriotului nostru Richard Wurmbrand.
Acuma, cu siguranță că despre Dostoievski știu foarte mulți că este un clasic al literaturii ruse, el – așa cum corect afirmă exegetul Ion Ianoși – fiind „romancierul cel mai modern al vremii sale” și scriitorul „cel mai puțin istoric la veacului său” („Nu l-a preocupat trecutul, ci întotdeauna prezentul și viitorul”), totodată „scriitorul cel mai imperfect, și cu bună știință”. Da, completează eruditul în Aparatul critic la opera lui Dostoievski în 11 volume (Editura pentru Literatura Universală, București, 1968), căci „El trece cu o uimitoare nepăsare peste neajunsurile de construcție, de articulație sau de expresie ale prozei sale”, toate acestea părându-i-se secundare în raport cu personalitatea umană, „nucleul gravitațional absolut al literaturii, criteriul suprem și cel mai adecvat al reușitei artistice, cercul de foc de o perfecțiune obligatorie al fiecăreia dintre scrierile sale”. Firește, ne avertizează criticul în paragraful următor, nu trebuie omis faptul („întorsătura ciudată a lucrurilor”, în formularea lui Ianoși) că unora dintre personalitățile care-i rețin atenția lui Dostoievski „le lipsește tocmai personalitatea, caracterul lor fiind „prin excelență fără caracter” (cazul omului-neom din subterană).
În schimb, mult mai puțini dintre români, prin extensie dintre semenii noștri, au auzit de Richard Wurmbrand, pastorul luteran de neam evreiesc („Eu alesesem altă credință decât aceea a majorității neamului meu”, se confesează el în carte), care a făcut 14 ani de temniță în România bolșevizată pentru credința creștină îmbrățișată după renunțarea la scurta rătăcire comunistă (perioada 1927-1929) și care mai apoi (în anul 1965) va fi „cumpărat” cu 10.000 dolari de către organizațiile creștine din Occident, mai exact din Norvegia, unde va depune mărturie atât prin rănile de pe trupul său („Sunteți ciuruit de găuri ca o sită”, îl înștiințează un medic norvegian), cât și prin cărțile axate pe principiul „Denunț comunismul fiindcă-i iubesc pe comuniști”, cărți care, după traducerea lor în toate limbile de circulație internațională, fac din autor un redutabil propovăduitor al adevărului biblic și cu certitudine cel mai cunoscut român scăpat cu viață din infernul bolșevic.
Vasăzică, dacă cele două scrieri au în comun teribila experiență a subteranei (prima ca profundă posibilitate estetico-existențialistă a autorului-plăsmuitor, iar prin aceasta limitată, cealaltă ca zguduitoare realitate soteriologică a autorului-jucător și tocmai de aceea nelimitată), diferența substanțială dintre ele se constată încă din titlu, pentru ca după citirea lor până la capăt, să devină următoarea certitudine: morala (dostoievskiană) îi spune omului/cititorului ce trebuie să facă sau să nu facă, dar numai credința (wurmbrandiană) îl poate ajuta să îndeplinească acel lucru, adică să se mântuiască prin neîncetata mărturisire a lui Dumnezeu!
La drept vorbind o morală à rebours, având în vedere faptul că antieroul Însemnărilor n-are nici nume propriu și nici înfățișare palpabilă („scund și pirpiriu”, atâta doar ne spune autorul despre el), că simțea o nemaipomenită desfătare atunci când izbutea să mâhnească pe cineva, că își întrebuința pospaiul de cultură pentru a se delecta în subterana minții și sufletului său cu exerciții de un cutremurător cinism („Omul inteligent din secolul al nouăsprezecelea trebuie, are obligația morală să fie o ființă prin excelență fără caracter”, iar „Omul de caracter, omul de acțiune trebuie să fie prin excelență mărginită”, „Nu numai prea multă, dar orice conștiință reprezintă o calamitate”, „Se cade să ții la un strop din propria-ți grăsime mai mult decât la o sută de mii de semeni ai tăi”, „Unica menire a oricărui om deștept e pălăvrăgeala, adică trăncăneala fără rost, practicată cu bună știină”, „Civilizația nu face decât să dezvolte varietatea simțurilor”, „Doi ori doi fac cinci e uneori o chestiune foarte drăguță” chiar dacă „doi ori doi fac patru rămâne demn de toată lauda”, „Desfătarea desperării” aparține doar omului căruia „suferința îi convine întocmai ca și prosperitatea” și o îndrăgește „până la pasiune”), toate astea ajutându-l pe ipochimenul nostru să devină odios la capitolul aspirații („Aș fi fost de acord să arăt a ticălos, cu condiția să par în același timp extrem de inteligent”) și să înregistreze dezgustătoarea evoluție de la ridicol la monstruos în relațiile cu semenii: față de valetul Apollon, ne spune el, simțea o ură cum „n-am urât pe nimeni de când sunt”, principalul motiv fiind felul peltic al aceluia de a vorbi, pe „amicii” Zverkov, Simonov, Ferficikin și Trudoliubov îi tratează cu o penibilă aroganță și turbează de furie când aceștia îl ignoră cu totul, iar bietei Liza, fata pe care a cunoscut-o la bordel și căreia îi spusese atunci „niște vorbe de milă”, nu ezită să-i spună la el în casă că doar și-a râs de ea, deoarece umilit fiind de (in)amicii ce trecuseră pe-acolo înaintea lui, „voiam să umilesc și eu, călcat în picioare, voiam să-mi arăt și eu puterea”, ba mai mult, că și cu această ocazie își râde de ea, întrucât știind el foarte bine că-i „un nemernic, un ticălos, un egoist și-un trântor”, un vanitos „de parcă mi-ar fi pielea jupuită și m-ar înnebuni de durere chiar numai atingerea aerului”, ea este singura vinovată că i-a ieșit în cale celui mai infect, celui mai caraghios, celui mai meschin, celui mai imbecil și celui mai invidios dintre viermii pământului (totuși, adaugă individul în chip mișelnic-încurajator, „măcar că nu-s prin nimic mai buni decât mine, naiba știe cum se face că nu-și pierd timpul niciodată, pe când eu o să primesc bobârnace toată viața de la toate lepădăturile”), fapt pentru care el se simte îndreptățit nu doar să-i azvârle Lizei acel „Te și uram, pentru că te-am mințit”, ci și năucitoarea concluzie extrasă dintr-un crez hiperegoist: „Eu, ca să nu mai fiu tulburat de nimeni, aș vinde lumea-ntreagă pe doi bănuți, făr-a sta pe gânduri. Dacă-i de ales: să se dărâme lumea, ori să-mi beau eu ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot eu bea ceaiul”.
Desigur, după ce este pălmuită cu aceste adevăruri odioase, după ce antieroul recunoaște că nu poate să fie bun („Mi-e peste puteri…Eu nu pot să fiu…bun!”) și după ce înțelege că nefericirea lui decurge din dorința-i de a rămâne singur în „bârlogul ” său subteran, căci „a iubi înseamnă a tiraniza și a-mi manifesta superioritatea morală”, Liza pleacă și-l lasă în ghearele descompunerii sale morale, pentru a conștientiza că „actul acesta al meu de cruzime a fost atât de prefăcut, atât de cerebral, de căutat, de livresc, încât n-am putut fi consecvent nici măcar un minut întreg”. Așa că „rușinat și desperat”, aleargă în căutarea ei, dar negăsind-o, rămâne în continuare captivul mutilat sufletește „al unei întrebări fără rost: ce-i preferabil – fericirea banală ori suferințele sublime?”, iar noi, cititorii, cădem serios pe gânduri în fața frazei finale a Însemnărilor: „De altfel, «însemnările» acestui ins paradoxal nu se sfârșesc aici. Nu s-a putut stăpâni și a continuat. Dar suntem și noi de părere că ne-am putea opri aici.
Prin urmare, chiar dacă nuvela s-a încheiat, meditațiile asupra subteranelor din noi trebuie să continue, căci nimeni nu-i izbăvit de așa ceva în scurta călătorie pe pământ. Iată de ce, ne spune Ion Ianoși în amplul comentariu pe marginea Însemnărilor, Dostoievski ne apare „drept precursor al iraționalismului și al anti-iraționalismului, al literaturii amorale și al literaturii ireconciliabil amoralismului, al celor care admiră și al celor care detestă actul gratuit, al celor care doresc absurdul și al celor care denunță absurditatea, al cântăreților haosului și al îndrăgostiților de ordine (F.M.Dostoievski, vol. IV din seria mai sus amintită)

Cu totul alta este alcătuirea și scopul cărții Cu Dumnezeu în subterană, ea fiind o carte-document (spiritual-teologic și social-politic) despre suferințele și trăirile autorului în temnițele comuniste (Jilava, Târgu Ocna, Craiova, Gherla), unde a ajuns ca pastor luteran tocmai datorită credinței sale curajoase și neșovăitoare. Adică, o tulburătoare confesiune despre vremelnica întemnițare fizică prin vrerea torționarilor și neîntrerupta libertate moral-spirituală prin atotputernica vrere a Creatorului, așa cum însuși Richard Wurmbrand ne spune în Prefața la ediția română: „Principalul motiv pentru care public cartea în românește este că am întâlnit în închisoare suflete care, în timpul celor mai grele pătimiri, au atins culmi de dragoste și frumusețe spirituală. Pe aceștia vreau să-i fac cunoscuți”.
Locotenentul de securitate Grecu, cel pe care deținutul Wurmbrand, îmbrăcat în zdrențele sale de pușcăriaș, l-a spovedit „în uniforma lui kaki și cu insignele Securității pe guler” pentru a deveni „frați întru credință” și doctorița Mariana de la închisoarea Gherla, cea care – după convertire – „și-a asumat riscuri tot mai mari” pentru a veni în ajutorul condamnaților, sunt două dintre aceste suflete înfrumusețate.
Desigur, numărul lor este mult mai mare, de-ar fi să-i amintim doar pe Iosif, tânărul cu cicatrice care-i cere autorului să-l boteze cu puțin timp înainte de eliberare (s-au reîntâlnit după mulți ani și, ca bun creștin, Iosif „purta cu mândrie pe obraz cicatricea pe care cândva o detestase”), pe fostul torționar Vasilescu, cel care, întemnițat și pe patul de moarte, regretă grozăviile săvârșite la Canal, își mărturisește public credința în Dumnezeu și este împărtășit de starețul Iscu, fosta lui victimă, pentru ca în timpul nopții să moară amândoi și (este convins autorul) să meargă în rai „ținându-se de mână”, dar îndeosebi sergentul major de jandarmi Bucur, cel care nu înțelege în ruptul capului de ce fusese destituit de noul regim, atâta timp cât el se arătase dispus ca, la fel cum procedase cu dușmanii vechiului regim și cu evreii în special, „să-i zvânte în bătaie cu tot atâta plăcere pe dușmanii comuniștilor” și care dobândește pacea morții de-abia după ce se spovedește în fața tuturor deținuților din celulă.
Cum paleta personajelor este mult mai largă, căci nu trebuie dați uitării nici siniștrii lachei ai regimului bolșevic (politruci de rang înalt, respectiv torționari de teapa lui Dulgheru, Goiciu sau Maramet), din care unii (Lucrețiu Pătrășcanu, de pildă) au devenit în scurt timp victimele teribilului malaxor social pe care l-au conceput și pus în mișcare, nici figurile angelice de felul lui Valeriu Gafencu sau a doctoriței Margareta Pescaru de la închisoarea Târgu Ocna, cea care, riscându-și propria libertate, „a îndrăznit să protesteze chiar pe lângă bestiile din Direcția Generală a Închisorilor”, și cum visul statornic al tuturor întemnițaților constituie redobândirea libertății, fie ea și aparentă, cartea Cu Dumnezeu în subterană se aseamănă/se apropie mult mai mult (firește, exceptând titlul) de dostoievskianul roman autobiografic Amintiri din casa morților decât de nuvela Însemnări din subterană.
Însă, prin planul superior al jertfei benevole în folosul semenului (tuberculosul Wurmbrand renunță la suta de grame de streptomicină din pachet pentru a veni în ajutorul înverșunatului antisemit Sultaniuc!) și prin subtilele, dar atât de miezoasele argumente utilizate de autor și alți mărturisitori întru rostirea adevărului („Când se rup legăturile cu lumea exterioară, dobândești un văz pentru cele nevăzute”, „Nu e mare lucru să crezi în El. Să devii ca El este într-adevăr un lucru mare”, „Suntem ca niște automobile cu farurile montate la spate”, „Dacă natura reînvie, poate reînvia și Iisus”, „Eu cred că ceea ce suferim noi poate fi de folos generațiilor viitoare”, „O istorisire putea întreține viața unui om tot atât de bine ca și o bucată de pâine”, „În zece ani am devenit o nație de hoți, mincinoși și turnători” etc.), cartea Cu Dumnezeu în subterană este realmente referențială în literatura universală.

Sighetu Marmației,
15-17 sept. 2018

Lasă un răspuns