«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina Lucia Mihalca

Din picături sunt toate

Din mişcarea gândurilor apar emoţiile,
plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,
răspunsurile te-aşteaptă,
iluzii sunt,
în urmă foşnesc gânduri, emoţii,
stări, ataşamente,
în vârtejul lor nu eşti tu,
în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.
Dacă a vedea înseamnă a crede,
oare, este şi adevărat?

În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,
intri înăuntru, în mister,
trezeşti focul
şi tot ce descoperi e golul.
Acel gol este El, Dumnezeu.
Acolo nu există timp, nu există formă,
la periferie se rotesc formele,
nu în centrul tău,
în cercul acela se-adună trecutul
cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri,
în acel gol, doar nimicul.
De stai cu spatele la viitor,
privind în urmă, vezi
cum se risipesc toate astea.
Tot ce există în exterior
sunt produse de minte,
chiar şi “iubirea” oamenilor.
Totul. Se întinde în trecut (memorie)
sau în viitor (fantezie),
niciodată în prezent.
Natura minţii
nu poate sta în acest timp.

Viaţa este doar prezent. O infinitate
de momente prezente
ce-n realitate sunt doar Unul,
Totul-în-acelaşi-timp.
Un singur, identic, moment.
Simţind, nu gândind,
nu încetinind mintea,
simţind
sau a fi prezenţă în Acum.
Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,
doar acea fiinţă există, nu formele din jur,
iluziile apar, dispar, mor, renasc,
o scară ce duce la infinit.
Universul este în noi.
Acel acum este mereu neschimbat,
identic nimic, de necuprins.
Doar aceea este iubirea.
Compasiunea
şi bucuria ei curgătoare
va lumina întreg templul tău.
Las-o să strălucească
în centrul fiinţei tale!

Dumnezeu se ascunde în tot
şi lasă iluzia formelor că ar exista.
Când înţelegi asta nu poţi
să nu râzi. Pare absurd.
A-L cunoaşte nu este să ajungi
la un drum, un vârf, un ţel,
ci o renunţare
la a te identifica cu forma.
Un văl se ridică, trepte spre lumină,
văl după văl se ridică,
acel nimic este identic
în tot ce există,
în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,
intrând în El se intră în Tot.
Atâta pace, atâta iubire
şi-atâta bucurie la un loc!

Cine e celălalt? De eu intru acum
şi o faci şi tu, cine suntem?
Nu suntem noi, ci El,
suntem Unul, uniţi cu El,
suntem aceiaşi, parte din întreg,
eu, tu, co-creatorul
propriei vieţi,
o singură fiinţă măreaţă, eternă,
în mişcare şi-n înţelegere.

Din picături sunt toate…

24 august 2016

Raiul bunicii

În fiecare primăvară, grădina bunicii reînvia fericită.
– Un rai pe pământ!
așa cum ne spunea mereu.

Primii dădeau tonul ghioceii temerari,
urmau viorele și violetele plăpânde, cu parfumul lor delicat,
din frunze se zăreau clopoței de lăcrămioare,
suave zambile, narcise, lalele multicolore
și globuri albe ce atârnau pe ramurile bulgarașului,
o explozie de petale diafane ale pomilor
– cu pruni, gutui, caiși,
cu zarzari, cu cireși, cu vișini, corcoduși -,
mugurii, frunzele și lăstarii viei,
bujorii roșii, albi și roz
ce însoțeau aleea
de la poartă până la treptele
cerdacului casei bunicii din Piatra Neamț.

Cerul era tăcut în iarbă, natura nu se grăbea,
în ritmul ei, o dulce vrajă, cu “Sfântul Soare”, cu ploaia,
cu lumina strălucitoare și aerul de munte
înfloreau, rând pe rând,
trandafirii în multe forme și culori,
socul și iasomia,
sulfina și sânzienele
în hainele galbene ca aurul,
crinii și margaretele, nalbele și tufănelele,
și câte și mai câte…

În fiecare primăvară, știam că bunica,
ne dădea o cană și un castron, să culeg cu sora mea,
toate căpșunele coapte,
din care ea dacă gusta una-două.

Eram convinsă că raiul așa arată, plin de comori:
o grădină de flori cu miresme de pretutindeni,
o livadă cu pomi fructiferi,
căpșuni și zmeură, atât de savurate,
o grădină de legume și de zarzavat,
un leagăn, un munte de cărți
și un cerdac mare, înconjurat, ca o perdea,
de viță-de-vie, de zorele
și ghivece de flori,
unde se stătea
de dimineață până seara,
din primăvară până toamna târziu…

Atâta pace și armonie, parfum și poezie!
Mi-e dor de raiul strălucitor al bunicii, din ce în ce mai îndepărtat,
păstrat, acum, în noianul de amintiri…

11 mai 2018

Eclipsă totală de lună

Solitari ne construim catedrale,
desţelenim gânduri, şoapte,
trăim acut
fiecare bătaie a inimii.

Cât ţi-e de frig! Cu adevărul
pe buzele împietrite,
laşi iarna
să se aşeze la locul ei
pentru că toamna a trecut.
În marea trecere e primăvară,
o altă primăvară!
Prin juxtapunere renasc sori noi,
înflorirea ne-anină
clipele simţite intens.

În orizontul întins, o lună albă, plină,
se leagănă tainic, uşor dispare
în bezna nopţii apărute,
cu gândul păşeşti
pe linia subţire
dintre cer şi pământ,
cu mâna atingi bolta,
picioarele, teluric le simţi,
continui să mergi,
cu inima luminezi orice adânc,
laşi gândul să zboare
în jocul împletiriiunui cer de pământ.

Nimic nu se repetă, bucură-te!
Continui drumul răscolit
– vor trece ani, poate -,
în urmă plutesc
ecouri, pictate umbre, amintiri,
în faţă, din adâncuri mute,
acolo unde
inimile se deschid,
tăcerile încep să vorbească,
răsar noi stele,
noi vise,
noi doruri, noi valuri,
tristeţi, bucurii
– amestec restrâns de viaţă şi moarte –
un trup, o lumină şi-un cânt.

– Sufletul tău mi-a răvăşit inima,
fugar sunt de-atunci,
în piept, crucificată mi-e luna,
trăirile tale se lovesc
ca apele de stânci pentru-a mai trăi.
Oare cât mai rezist?
Lumea e mult prea mică
pentru forţa înzestrării tale!
– în noapte mă cauţi, mă strigi.

La capătul drumului, dincolo de lumile albastre,
privind în oglinda cerului, ne regăsim.
E întâlnirea cu tine
şi dorul de-a fi, de-a simţi,
de a-mi spune: Te iubesc
pentru că eşti, pentru că, aici, trăieşti!

– Dă-mi inima şi ochii,
să găsescă plăcere în căile mele,
sărut tot ce nu văd şi nu iubesc alţii!

Lasă un răspuns