«

»

Mariana GURZA: Vasile Plăvan – Mărturii de istorie trăită

Vasile-Plăvan

Anul 1918 a fost anul în care visul poporului român s-a înfăptuit. Năzuinţele unei naţiuni, încununarea victorioasă prin lungi aşteptări şi sacrificii! ,,Unirea, Naţiunea a făcut-o!” (Mihail Kogălniceanu).
Poporul român a fost înfăptuitorul Marii Uniri, în întregimea sa! Vasile Goldiş, unul dintre militanţii pentru unificarea statală deplină, afirma: „România Mare nu este creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nici o forţă umană”. Iar Nicolae Iorga, a apreciat că cele două mari etape, în care poporul român şi-a realizat şi şi-a desăvârşit unitatea – 1859 şi 1918 – au marcat „consacrarea în domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat întotdeauna, de la originea însăşi a neamului nostru”.
De menţionat rolul marcant al Bisericii Ortodoxe române, mereu implicată în vremuri de răstrişte alături de neamul românesc.
Sunt nevoită a mă întoarce din nou la rădăcini. Nicolae Iorga aprecia că „istoria este un tribunal suprem în care se judecă faptele popoarelor, ale naţiunilor şi a întregii omeniri”. În îndelungata luptă a românilor pentru independenţă şi unitate, niciodată o idee, un ideal nu a polarizat cu atâta forţă vo¬inţa unei întregi naţiuni, ca în anii grei ai primului război mon¬dial.
Per aspera… un capitol de istorie trăită, de unchiul din partea mamei, Vasile Plăvan, avocat, jurnalist, publicist, în perioada de zbatere a fiinţei neamului românesc. Nici acest subtitlu nu este întâmplător. Per aspera ad astra (lat.) pe căi anevoioase (se ajunge) la stele – SenecaAnul 1916 îl surprinde pe Vasile Plăvan, ca elev al Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani. Ca sublocotenent de rezervă, făcând parte din regimentele 10 Vânători, apoi 2 Alba Iulia, participă la războiul pentru întregirea Neamului, fiind decorat cu ,,Medalia Ferdinand I”, ordinul ,,Coroana României“, ,,Crucea Comemorativă de război“ etc. A făcut parte până la moarte din ,,Asociaţia voluntarilor bucovineni”.
Dar, să-l lăsăm să ne ofere tabloul viu al acelor vremuri, ca participant în războiul pentru întregirea Neamului.
*
Câmpina, 5 Octombrie 1915
Rusia a trimis ultimatum Bulgariei. La fel a făcut Franţa şi Anglia. Situaţia Bulgariei este cât se poate de grea. Poate că Germanii o vor mâna la catastrofă. Românii aşteaptă cu o nervoasă atenţie răspunsul Bulgariei.
7 Octombrie
Încă nu se ştie răspunsul Bulgariei. Se zice că Ruşii bombardează Varna. Oricum, în Balcani focul stă gata să izbucnească. Generalul englez Hamilton a debarcat cu o armată pe coasta Greciei.
Din “Universul” aflu că în Bucovina se iau măsuri sistematice pentru stârpirea elementului românesc. E o veste dureroasă din cale afară. Autorităţile austriece au ordinul, în caz că armata română ar năvăli în Bucovina, să deporteze în masă peste Carpaţi pe toţi Românii cari au mai rămas în viaţă.
8 Octombrie
Relaţiile diplomatice dintre Împătrita Înţelegere şi Bulgaria sunt rupte. Guvernul grec de sub conducerea lui Venizelos a demisionat. Atitudinea Greciei este neprecisă. Despre noi se vorbeşte că mai aşteptăm. Sigur însă nu ştie nimene nimică.
Natura îmbracă a doua haină de toamnă de când se aude dialectica macabră a tunurilor. Această dialectică nu se resimte de oboseală, vocea ei se menţine la aceeaşi înălţime, căci puteri noui sub formă de muniţiuni fabricate de ştiinţa omenească – o înviorează, ba îi ridică timbrul din ce în ce mai tare, mai obsedant. Naţiunile care clipă cu clipă, încet, dar continuu, şi-au întrupat geniul, energia în monumente de artă, în învenţiuni de tot soiul spre folosul omenirii, în poezie, în pictură, în arhitectură, se întrec acum să distrugă, parcă ar fi cuprinse de nebunie, produsele eforturilor lor din timp de pace. Vremile acestea, cari ni-i dat să le trăim, sunt cele mai lugubre, cum ne arată răbojul istoriei. Sufletul plin de milă şi bunătate, iubitor de adevăr şi dreptate este exterminat. Se pare că revine pe pământ era dinainte de arătarea zărilor creştinismului.
10 Octombrie
S-a împlinit un an de la moartea marelui Rege Carol I. În toate bisericile din ţară se oficiază parastase pentru odihna sufletului său. În timpurile acestea de cumpănă se evidenţiază şi mai covârşitor cât de strălucit conducător de ţară şi mare oblăduitor a fost Regele Carol I.
Când eram funcţionar în gara Obor am avut fericirea să-l văd bine. Se înapoia din vizita pe care o făcuse pentru prima dată în Cadrilater. Era în fereastra vagonului şi arăta cu mâna înspre grădina “Eliade Rădulescu” Faţa îi era încadrată de o barbă ca omătul, din ochii săi se desprindea o înţelepciune şi o seninătate de măreţie antică. Privindu-l cu un sentiment de rară înălţare, trăiam aevea fericirea ce mi-o dăduse Dumnezeu în ziua aceea, când întâlnii în cărarea vieţii mele un erou de al lui Carlyle.
11 Octombrie
Ziua aceasta mi-a trecut greu. A fost posomorâtă, de aici şi greutatea ce a apăsat pe sufletul meu. Belgradul a căzut în mâinile Austro-Germanilor. Cu toate că şi-au apărat hotarul cu mare eroism şi o pătimaşă îndârjire, Sârbii au trebuit să-şi părăsească scumpa lor capitală. Vestea aceasta ne-a adus multă durere. Atitudinea Bulgariei nu e cunoscută precis, dar se crede că va lua armele pentru a lupta alături de Germani. De altfel Ferdinand, ţarul Bulgariei, spune cu emfază că e convins de biruinţa finală a Puterilor Centrale.
12 Octombrie
Toată ziua am fost trist. O ceaţă deasă şi rece a plutit deasupra Prahovei. Vârfurile munţilor au fost ascunse în nouri de plumb. Codrului a început să-i îngălbenească frunza. O zi de toamnă adevărată.
Şi astăzi am trecut pe lângă casa pictorului Grigorescu. Casa aceasta luminoasă, clădită în stil românesc, a adăpostit pe cel mai mare pictor al nostru.
Astăzi ea stă tristă şi însinguratecă; în ograda ei nu se vede nici un semn de viaţă. Vezi bine că nu, pentru că stăpânul ei a părăsit-o! Purtate de vânt, doar frunzele desprinse de pe copaci se aştern în ograda pustie. Şi totuşi odată casa aceasta era mândră că în ea se sbuciumau marea gândire şi marea simţire a lui Grigorescu. Din cerdacul acestei case va fi privit el fermecătoarele apusuri de soare, pe care le-a prins cu mare măestrie pe pânzele sale, pentru a le da apoi în seama veciniciei. De câte ori trec pe lângă casa aceasta, mi se îndeasă în amintire carele ţărăneşti trase de boi uscăţivi de pe pânzele lui Grigorescu. Desigur că Grigorescu a iubit ţăranul român şi viaţa i-a cunoscut-o până în cele mai mici amănunte. El a găsit drumul care l-a dus la comorile tăinuite în sufletul ţăranului. De aceea aceasta a fost atât de divinizat de pictor. Boii de pe pânzele lui Grigorescu sunt totdeauna uscăţivi, pentru că aceasta cadrează cu viaţa grea a aceluia, căruia de obicei i se zice talpa ţării. Nici un penel n-a redat mai divin natura şi ceriul ţării noastre decât cel al lui Grigorescu. Numai el a ştiut să pue pe pânză farmecul unui melancolic amurg din ţara noastră.
14 Octombrie
Cum se lăţeşte o rană necăutată cu mijloace profilactice peste tot corpul bolnavului, astfel războiul, rană a cugetării diplomaţilor, cuprinde încet, treptat, câte o ţară mai mult de pe rotogolul pământului.
Bulgaria a declarat război Serbiei – ştire oficială. Ciocnirile au început cu toată furia. Fapta laşă a Bulgariei va rămâne oare fără sancţiunea cuvenită din partea omenirii? Misterul în care este învăluit guvernul d-lui Brătianu nu îngăduie nimăruia să conchidă cu precizie asupra atitudinii României. Tăcerea aceasta a scos pe mulţi din pepeni. Cu toate acestea soldatul român veghează la hotar, gata pentru orice. De peste Carpaţi şi Molna vin numai veşti de jale şi durere.
La Salonic Aliaţii debarcă trupe, pentru a veni în ajutorul Sârbilor.
24 Octombrie
Zi însemnată. „Federaţia Unionistă” a ţinut o mare adunare în sala „Dacia” din Bucureşti, la care am luat parte şi eu. Au rostit cuvântări înflăcărate Delavrancea, Take Ionescu, Grigore Filipescu, Octavian Goga, părintele Lucaciu şi alţii, cerând imediata intrare în acţiune alături de Împătrita Înţelegere. După adunare a urmat o manifestaţie frumoasă pe străzi. Autorităţile intervenind pentru menţinerea ordinei, s-au produs ciocniri şi busculade serioase. Manifestanţii au fost, fireşte, şi pribegi din Ardeal şi Bucovina.
Voluntarii ardeleni şi bucovineni, cari prin gestul lor hotărât de patriotism curat şi sincer, dădură lumii dovadă strălucită pentru unitatea sufletească a Românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, au fost incartiruiţi în 1917 pentru organizare şi instruire în taberele din satele Cepleniţa, Buhalniţa şi Deleni din jurul orăşelului Hârlău. Acolo se înfiinţară cele trei regimente de voluntari ardeleni şi bucovineni: 1 Turda, 2 Alba-Iulia şi 3 Avram Iancu, sub comanda d-lui colonel Olteanu, astăzi distins general. În împrejurimile Hârlăului voluntarii români au fost instruiţi luni dearândul de către ofiţerii români, pregătindu-se pentru ceasul cel mare care avea să sosească.
În Decembrie 1917 sosi la corpul voluntarilor un grup de cărturari ardeleni şi bucovineni, voluntari şi ei, cari absolviseră instrucţia în şcoala militară din Botoşani în compania de voluntari de sub comanda căpitanului Beldiceanu. Nouii elevi plotonieri fură întrebuinţaţi la deprinderea soldaţilor voluntari cu metoda de luptă după instrucţia românească. Voluntarii avură, între altele, însărcinarea să păzească şi să menţie în acea parte a ţării ordinea periclitată de armatele ruseşti care se găseau în plină debandadă.
Prin luna Martie 1918 mai mulţi elevi şi soldaţi am fost trimişi, după o alegere făcută de către comandanţii de batalioane, la şcoala specială de mitraliere din Iaşi. Ne găseam sub mistica triunghiului morţii, care ni se aciuase în suflet. Cu atât mai vârtos stăruiam să ne pregătim cât mai bine pentru împlinirea datoriei, muncind de zor. Abia ajunsesem să mânuim bine la şcoala din Iaşi mitralierele şi grenadele, când sosi un ordin de rechemarea noastră la corp. În acelaşi timp veni ca un trăsnet şi vestea despre încheierea păcii de la Buftea, care rupsese făşii din trupul sângerând al Ţării, mutând bourii de pe locul unde străjuiseră mai multe veacuri.
În Iaşi aflarăm că una din condiţiunile păcii de la Buftea este şi disolvarea corpului de voluntari, a căror extrădare o ceruse duşmanul. Când zvonurile desluşiră tot mai mult condiţiunile păcii de la Buftea, o jale de nedescris se lasă pe sufletele voluntarilor. Nu puteau înţelege această prăpastie ce suhnise atât de dureros între realitate şi visul lor alintat de un şir de generaţii. Lovitura venise cu atâta cruzime, încât voluntarii la început nici nu credeau că se dărâmase pentru o clipă, visul cel mai scump al neamului.
Pe o noapte neagră şi pâcloasă coborârăm spre gara Iaşi pentru îmbărcarea. În oraşul abătut nu întâlneam decât patrule şi sentinele. În atmosferă pluteau parcă sufletele celor 800 de mii soldaţi cari ne şopteau că ei nu înzădăr îngrăşară pământul ţării cu sângele lor. În clipele acelea de grea cumpănă pentru Ţară desperarea şi obida era mare, dar încrederea în dreptatea imanentă nu dispăruse. În gara Iaşi voluntarii deprimaţi începură să-şi descarce aleanul, cântând doine trăgănate. În noaptea ceea răsunară în capitala Moldovei doinele ardeleneşti, frumoase şi fermecătoare, răsunară cântate cu mare foc de voluntarii stânşi de dorul după Ardeal şi Bucovina. Un sergent distins pentru acte de mare bravură a cântat, înconjurat de un grup de voluntari cari îl acompaniau, o doină care se aude în Ardeal:
De-ar fi trăsnit Dumnezeu
Muntele de la Braşău
Talpa leagănului meu,
Să nu se legene nime,
Om nefericit ca mine,
Că n-am avut nici un bine.
Ajunşi la Hârlău, aflarăm despre disolvarea definitivă a corpului de voluntari. Ştirea aceasta o primirăm chiar în Săptămâna Patimilor. La despărţire d-nul general Olteanu într-o cuvântare înflăcărată ne-a încurajat să ţinem sus frunţile, în bătătura de la Hârlău voluntarii urmând în curând să se adune iarăşi spre a purcede să sfarme pentru vecie cătuşele robiei.
Voluntarii se răspândiră în toate părţile în preajma Paştilor din 1918, sperând în dezolarea lor să-şi afle un rost pe lume. Unii ofiţeri cum au fost Ghişa, Bufnea ş.a., au înfruntat toate pericolele strecurându-se printre armatele bolşevice din Rusia până în fundul Siberiei la legiunea cehoslovacă-română, unde au luptat vitejeşte împotriva armatelor bolşevice.
Ofiţerul bucovinean Piţul sub numele de Petaleanu, la demobilizare în 1918 a plecat cu regimentul său în Capitala ocupată încă de inamic, expunându-se pericolului de moarte, numai ca să contribue şi el la ridicarea moralului scăzut al camarazilor săi din cauza păcii de la Buftea. Inamicul german, aflând că ofiţerul Piţul este de fapt fost supus austriac, luase hotărârea să-l extrădeze autorităţilor austriace. Soarta a voit ca tocmai atunci să se producă prăbuşirea armatelor centrale, încât ofiţerul bucovinean a putut scăpa cu viaţă.
* *
*
E luna Mai din 1918. În Basarabia din pricina zăpuşelii ce nu mai conteneşte, iarba este uscată sfarog, holdele sunt închircite, iar frunza porumbului e arsă şi adusă de margini în luptă cu seceta. Albastrul zărilor este spălăcit şi cât cuprinzi cu ochii, în toate părţile, nici o pată de nour nu vezi mijind. Doar câte un vârtej de praf, răscolit de trăsurile de pe drumuri, se ridică cenuşiu în aer…
Peste meleagurile Tighinii se lasă amurgul cu farmecul şi răcoarea aşteptată. Verdele fraged al naturii îşi pierde, treptat, tonul şi melancolia vioriului se aşterne peste toate.
Spre apus de Tighina se-ntinde satul Borisovca. Sunt puţini Moldovenii din el. În satul acesta s-au dat lupte crâncene între Români şi bolşevici, pentru ocuparea Tighinii. Cetatea din Tighina era un puternic punct de sprijin pentru forţele bolşevice şi nu fără jertfe a putut fi luată de soldatul român. Locurile acelea sunt stropite cu sânge de al soldatului nostru, sunt sfinţite cu sângele său vărsat în iureş vitejesc, pentru a readuce la moşia noastră Basarabia, bogatul ogor al Basarabiei, răşluit pe nedrept de Ruşi. Şi nu poţi trece fără să nu te înfiori, pe lângă brazda încă proaspătă de pe mormântul acelora, care şi-au pus tot sufletul în faptele lor, ca pământul străjuit şi apărat cu îndârjire de arcaşii lui Ştefan cel Mare să fie readus sub oblăduirea noastră.
Stăpânit de gânduri negre – abia se încheiase pacea de la Bucureşti – mă pornesc, aşa fără ţintă, pe şoseaua ce duce spre Bolboaca. Eram probeag şi doar gândurile îmi ţineau de urât, nu mai gândurile în acele momente îmi dădeau mângâiere şi forţă, să-mi port, cu fruntea sus, crucea ce apăsa greu pe umeri. În acel asfinţit de soare am luat-o singur prin sat în sus – lucru cu care mă îndeletniceam adesea. Aveam o ocupaţie plăcută, când stam să privesc, sub feluritele ei feţe, viaţa, vâltoarea vieţii ce se străduia să spele petele roşii de sânge, lăsate de răsboiu, dar care îndărătnice, nu-şi ştergeau urma, vrând parcă anume să sape cât mai adânc în creer păcatul pe care-l trăise omenirea.
Ori unde îmi aruncam privirea, vedeam urme de ale răsboiului: case pustii cu acoperişul scrijelat, schelete împrietenite cu bucăţi de abuz la margine de drum, pomi cu tulpina retezată sau cioplită de oţelul tunului, sărăcie în ogrăzi, livezi tăiate de tranşee, cruci presărate prin sat, cai numai oase.
Stihiile răsboiului îşi puseseră şi-n acele părţi pecetea. Ici-colo vedeai câte un gospodar batrân care se trudea să dreagă ce bruma îi mai rămăsese pe urma furiilor răsboiului. Sudorile amestecate cu lacrimi, paloarea de pe faţă, crisparea buzelor, ochii necăjiţi îţi spuneau de durerea unui om care îşi vede la bătrâneţe părăduită munca de o viaţă întreagă. Munca! Ce tâlc dureros are ea pentru ţăranul harnic! Un lucru pe care l-a agonisit în sudori, este crescut, oarecum, în sufletul ţăranului. De aceea când îi este smuls, i se duce şi o parte din sufletul său cu acel lucru.
Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Eşiau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.
Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepii cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.
Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.
De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din cand în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!
(“Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” – restituiri – Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA, Timișoara, 2013, pag21-28 )
Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte străini, devenind venetici în ţara noastră. „Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii. Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţează că pomul nu s-a prins, rădăcinile bolnave şi necăutate la timp neavând puterea de a suge din mâna pământului binecuvântarea vieţii.“ – Vasile Plăvan.
Acum, trebuie să recunoaştem că suntem mai dezbinaţi ca niciodată. Doar credinţa şi cultura ne mai ţin drepţi şi demni. Credinţa ne-a fost mereu reazăm iar ,,cultura e puterea cea mai tare de pe pământ şi e o cetate nouă a unităţii naţionale”, parafrazându-l pe Simion Bărnuţiu.
Centenarul Marii Uniri ne responsabilizează pe fiecare. Bunul Dumnezeu să dea gând bun fiecăruia, şi reîntoarcerea la normalitate să vină ca o binecuvântare. Nu avem voie să irosim moştenirea lăsată de cei care au adus jertfă, pentru ca noi, azi , să ne bucurăm de libertate…

Mariana Gurza
Timişoara
12 septembrie, 2018

Lasă un răspuns