«

»

Cecilia Bănică-Pal: Sincu – Problema pâinilor

cici-pal

Nu ştim niciodată când dau năvală întâmplări pe care le-am trăit şi despre care credeam că timpul îşi aşezase peste ele scoarţa groasă ţesută cu migală de-a lungul anilor… E de ajuns declanşarea unui simplu mecanism, pentru ca sufletul să le readucă spre a fi retrăite de noi.
Un gest, o simplă invitaţie la Comunitatea Elenă din oraşul în care trăiesc, la sărbătoarea tradiţiilor greceşti mi-a adus, ca pe o peliculă cinematografică, grecii noştri, grecii copilăriei, cu firea lor (aparent dură) veselă, cu dansurile lor ritmate şi cu vocile inconfundabile, venite parcă din incantaţiile destinate zeilor din Olimp.
Pentru copilul din mine, negustorii, cofetarul, voiajorul, ceasornicarul, erau oamenii ce constituiau universul în care mă simţeam în largul meu, gustând fericirea momentului – când aceştia îşi reconstituiau trecutul cu mitologia, istoria şi locurile din care răsăriseră, ca nişte plante viguroase, strămoşii lor.
Toţi îşi făcură loc în sufletul meu şi, acum, când i-am întâlnit pe grecii din Roman, le-am înţeles şi mai mult structura lor sufletească, spiritul de solidaritate şi arta de a demonstra valorile morale şi culturale ale poporului grec.
Apariţia unui tânăr brunet, cu ochi strălucitori şi verzi, care purta pe braţele sale o tavă argintată în mijlocul căreia trona o pâine rotundă, artistic împletită, m-a azvârlit peste ani în faţa unei brutării renumite, unde Sincu, înconjurat de copiii târgului cânta tărăgănat, cu voce de bariton, un cântec din Elada.Sincu era cel mai mic fiu al familiei Stamate, familie de greci, venită din Brăila, oraşul care – cu mulţi ani în urmă – deţinuse cheile comerţului, menţinându-se mereu printre cele mai importante porturi dunărene. Se stabiliseră la Făurei pentru că Panaiote, ginerele familiei, deschisese două magazine: unul era o băcănie, iar celălalt era profilat mai mult pe îmbrăcăminte, încălţăminte şi accesorii la vestimentaţie.
Sincu, însă, atrăgea atenţia tuturor – atât prin comportament, cât şi prin fiziologia lui. Mic de statură, cu capul ca o mingie înfăşurată într-o claie de păr negru şi ondulat, cu doi ochi mari, negri şi strălucitori ai căror pleoape se mişcau într-un ritm regulat atenţionându-te că, tot ce este în jurul său, nu poate scăpa vederii lui.
Mergea încet, mereu năpădit de gânduri, doar mâinile i se bălăbăneau pe lângă corp.
Mâinile lui Sincu… slabe, doar oase împletite cu muşchi; muşchi puternici şi palme mari cu degete noduroase care se pietrificaseră frământând aluatul ani şi ani de-a rândul, fiindcă Sincu era brutar – Nu, nu era un brutar obişnuit. Din mâinile lui ieşeau cele mai gustoase şi mai rumenite pâini.
Cartea nu-i plăcuse. Tatăl său, care fusese funcţionar în port, l-a dat la liceu; dar Sincu n-a vrut să-şi termine studiile. El voia să se facă brutar şi-atâta tot. Nici mai târziu nu-l supărase şi nici nu se simţise jignit când cineva îi lăuda fratele, Tudorel, care era avocat la Brăila, sau când spuneau despre sora lui, Neti, că este nu numai frumoasă ci şi deşteaptă. Ea urmase patru clase secundare la „Pensionul Santa Maria”, părinţii pregătind-o astfel pentru căsătoria cu un om bogat – cum se şi întâmplase.
Sincu ştia că, ceea ce avea el nu aveau ceilalţi – darul de a face pâine, harul de a dărui pâinea înfometaţilor vremii, celor care se bucură de miezul ei şi de coaja ei uşor gălbuie sau maronie.
Mereu trăia o bucurie imensă când transforma într-un anumit ritual facerea ei.
Începe cu grâul. Înainte de a-l trimite la moară era strecurat prin mâinile sale, sa-i simtă bobul plin, curat, bine copt. Nu admitea nici un fir de neghină. Avea de unde alege, că Făureiul, pe vremea aceea, era renumit prin magaziile sale mari, pline de cereale, ce stăpânea întreg comerţul.
„Cerealiştii”, aşa se numeau marii negustori, proprietari ai magaziilor, erau recunoscuţi în toată ţara şi ca importanţi angrosişti. Ei erau cei care stăpâneau succesul acestui comerţ: Roşca şi Cleanti. Primul era foarte popular şi atrăgea ţăranii prin umorul său sănătos şi prin atitudinea înţelegătoare faţă de angajaţi. Al doilea, grecul Cleanti – un bărbat frumos, pedant, impecabil îmbrăcat chiar şi în zilele când şirul de căruţe, încărcate cu saci, nu se împuţinba decât spre seară. Acesta purta costume de culori deschise – multe nuanţe de gri şi tonuri de bej. Cravata era din mătase lucioasă şi, indiferent de culoare, avea dungi fine, verticale, ce se asortau cu hainele. Pantalonii la dungă, pantofii din piele extrafină – întotdeauna lustruiţi de parcă nici nu atingeau stratul gros de praf de pe şosea. Locuia la Brăila şi venea doar de două – trei ori pe săptămână ca să vadă cum merg treburile şi să aducă banii necesari plăţilor.
Lumea spunea că-şi păzeşte soţia, o grecoaică de o rară frumuseţe, care stârnea pasiuni şi certuri ca şi străvechile zeiţe din Olimp şi că, de fapt, ea conducea afacerile la Brăila şi că arfi şi patroana unui magazin de bijuterii, din aur şi argint, lucrate majoritatea în filigran.
Cât era adevăr şi cât era invenţie, nimeni nu ştia. Cert este că toţi bărbaţii o priveau lacom şi că eleganţa ei atrăgea invidia nevestelor de negustori.
Când sosea ea, cam de două ori pe lună, Sincu împletea un colac deosebit – cred că avea o formă specială în care îl cocea – pentru că arăta ca un cap de coloană în stil corintic. Mi-l arăta uneori şoptindu-mi: numai dimineaţa, domnişoară l-ai văzut, nimeni nu trebuie să afle. De unde ştia Sincu că eu, un copil, îi pot păstra secretul? A rămas ceva inexplicabil! Înmânarea acestui dar constituia un adevărat ceremonial. Împachetat în hârtie albă, Sincu i-l întindea cu amândouă mâinile, tremurând de emoţie, înclinându-se reverenţios în faţa ei. Ea lua pachetul ţi-i dădea, în schimb, câte un sărut delicat pe frunte şi pe obraz. Cred că erau cele mai fericite clipe din viaţa lui!…
Într-o zi, Cleanti, după ce a coborât din tren, a sosit la brutăria lui Sincu tocmai când acesta îşi primea ofranda pentru darul ce-l oferise frumoasei compatrioate. Prin ochii grecului spilcuit, au trecut fulgere ce păreau să-i prefacă în scrum pe cei doi. Printre dinţi i-a aruncat soţiei câteva cuvinte nesăbuite, a smuncit-o cu putere şi s-au îndreptat cu repeziciune spre magazie. Sincu a rămas năuc, cu privirea pierdută, fără să schiţeze vreun gest sau să scoată vreo vorbă. Nimeni n-a mai aflat nimic – s-au certat sau nu – nu se ştie… Nici bârfitoarele stilate, calificate, inventive, n-au putut urzi – cu imaginaţia lor, nimic. Un singur lucru a sugerat marea durere a lui Sincu – n-a mai cumpărat de la Cleanti niciodată grâu pentru pâine. Tot grâul cu bobul plin şi rotund provenea de la Roşca sau direct de la ţărani şi totul a mers mai departe.
Sincu avea rostul lui – pâinea – se refugia muncind şi murmurând un cântec în limba maternă, probabil un cântec de dragoste. Odată cu melodia unduioasă, gândurile îi fugeau din nou spre modalităţile de a realiza o pâine pe placul său, aşa cum îşi dorea.
Cerinţele necesare reuşitei îi erau înşiruite în minte ca şi formulele matematice. Pe primul loc se afla pâinea care trebuia să fie de calitate, curată şi păstrată la loc uscat. Încercase vreo patru morari până ce găsise unul la Drogu. Satul era cam departe, dar pentru el numai pâinea conta; făină de trei calităţi: albă, semi-albă şi neagră, mai multă neagră; pentru că pâinea neagră este mai ieftină şi cei săraci o cumpără – familiile lor o mănâncă deseori goală aşa că va avea un gust deosebit.
Apoi, venea la rând drojdia, ţaicul, cum i se spunea pe-atunci – din care făcea maiaua. Controla pachet cu pachet să nu se strecoare cumva vreun firicel de mucegai. Când maiaua începea să crească, Sincu era alt om. Faţa lui, ochii lui, căpătau strălucire. Un surâs îi apărea în colţul gurii; surâsul triumfului. O clipă, doar atâta dura. Vocea lui răsuna apoi limpede şi uşor poruncitoare: „Gata, la frământat!”
Patru mâini şi ale lui Sincu două se apropiau de albiile ce străluceau de curăţenie răsturnând cantităţi egale din maia în făina cernută şi se apucau de lucru. Şase mâini care se transformaseră, permanent într-o unduire a mişcărilor. Parcă pedalau pe biciclete. Nu vorbeau nimic; doar feţele lor căpătaseră culoarea purpurie, iar ochii, pe sub genele uşor umbrite de făină, priveau cum creşte aluatul. Când apăreau băşici mari, luau coca în mâini, o ridicau şi o trânteau cu putere. De-abia atunci apărea un zâmbet pe faţa lor dar şi broboane de sudoare pe frunte. O voce anunţa: „Gata!” şi brutarii se duceau la spălat – exista mereu apă caldă într-un butoi ce se afla într-o încăpere mică – un fel de baie improvizată. După aceea toţi se aşezau, cu mişcări încete, pe o bancă în faţa căreia se găsea o masă lungă din lemn. Îşi scoteau merindele. Mâncau aruncându-şi unul altuia câte o glumă. Sincu apărea din magazie cu o cană mare, de sticlă, în care se bălăbănea un vin roşu, dătător de sănătate. Le turna la toţi câte un pahar; „Atât! Nu mai mult, că te moleşeşte!”
În timp ce se odihneau, flăcările jucăuşe din cuptor îşi încetineau dansul lor diabolic, jarul strălucea, iar vatra era fierbinte.
După o oră, ca la comandă, trupurile brutarilor se ridicau, se aplecau asupra coveţilor în care aluatul era gata să dea peste marginile lor şi cu mâinile elastice, îl aşezau pe o planşetă întinsă apucându-se să-i dea acestuia forme cât mai perfecte. Parcă erau nişte roboţi; automatismul mişcărilor era, însă, însoţit de suflare omenească. Fiecare punea în forma rotundă a pâinilor dorinţa lor de perfecţiune, ba, chiar aş putea-o numi – arta lor, pentru că toate pâinile erau de aceeaşi mărime, ca şi cum ar fi ieşit din tipare.
Jarul dat la o parte, se stingea încet, încet. Vedeai mai mereu, venind câte o femeie sau câte un copil cu o oală de tuci sau cu un vas de tablă, pentru a lua jar pe care îl puneau în maşinile de călcat – şi interesant – rufele netezite căpătau un luciu aparte. Desigur, poate ni se părea dar ceva tot era că şi oamenii spuneau: „grecu-i dat naibii; totul străluceşte, totu-i bun, totu-i de folos!” şi, în timpul acesta când oamenii vorbeau ba de una, ba de alta, brutarii, pe lopeţile lor speciale, băgau cu atenţie pâinile în cuptor: întâi cele mari, într-o parte pâinea neagră, pâinişoarele – aşa le mângâia el fiindcă erau mici – spre gura cuptorului deoarece, îmi explica el, se coc mai repede.
Cel mai fericit moment al acestui brutar, pe haina căruia puteai cu certitudine să scrii – unicat – era aşezarea pâinilor în rafturi, după ce acestea se mai răceau puţin. Lua în mână fiecare bucată, o mângâia, o întorcea ca să controleze dacă e bine coaptă pe vatră, apoi cu gesturi tandre, o pune la locul ei, alături de celelalte.
Cu fiecare pâine se comporta la fel. Când termina treaba, se retrăgea spre uşă şi de acolo le trimitea ultimul său gând. Se părea că-i este greu să se despartă de ele dar, în acelaşi timp, era mândru de frumuseţea şi mirosul lor îmbietor.
Dacă rămâne pâine nevândută, timp de două zile, Sincu o vindea la jumătate de preţ.
Oamenii o cumpărau. Pâinea era puţin mai tare dar tot gustoasă. Brutarul nu accepta să i se mucegăiască pâinea. „Pâinea, copilă – îmi spunea el, este faţa Maicii Domnului; nici o fărimitură nu trebuie aruncată, cine n-o mănâncă s-o dea la păsări sau la animale.” Pâinea se vindea repede. Oamenii, surâzând, spuneau: „se vede că-i grec; scoate bani şi din piatră seacă.”
Aşa era Sincu, dar vremurile deveneau din ce în ce mai grele. Războiul ne dădea viaţa peste cap. Chipurile oamenilor – a celor care nu fuseseră luaţi pe front – se transformau de la o zi la alta.. Nu mai glumeau, iar zâmbetul le era amar. Peste tot se simţea fiorul morţii.
La Făurei era un depozit de muniţii german, păzit de un pluton de ostaşi. Nimeni n-a avut vreun conflict cu ei, toţi erau îngrijoraţi de veştile ce veneau de pe frontul de Est, dar ne respectam unii pe alţii ca oameni. Uneori veneau la brutăria lui Sincu şi râdeau – el îi învăţa greaca, ei îl învăţau germana şi, când nu se înţelegeau, intervenea româna şi cu ea odată, veselia.
Zilele treceau, evenimentele se precipitau, bombardierele huruiau străbătând cerul nostru limpede, Sincu continua să facă cea mai bună pâine. Călătorii, care aşteptau în gară legătura cu alte trenuri, treceau liniile de cale ferată să guste din pâinea ce, prin aroma şi prospeţimea ei, dusese numele grecului în multe sate şi oraşe, chiar şi în cele mai îndepărtate.
Familia Stamate – bătrânii, fiica, nepotul şi ginerele lor – plecară la Brăila. Sincu n-a vrut să-şi părăsească brutăria lui. A rămas să coacă pâine, dar şi colaci pentru pomenirea celor morţi. Mereu veneau veşti care anunţau că fiul sau soţul a murit sau au fost daţi dispăruţi. Cred că-n fiecare prescure sau colac se găsea câte o lacrimă de-a lui Sincu. El frământa aluatul şi-i plângea pe cei ce nu mai avea să-i vadă vreodată. Tresărea ori de câte ori cele două tunuri de la marginea oraşului îşi trimiteau obuzele, cu şuierul lor sinistru, în direcţia avioanelor sau când mitralierele clănţăneau cu dinţii lor metalici simţind primejdia din jurul gării.
Într-o zi, August 23, 1944, orăşelul, cu oamenii lui cumsecade, fu cuprins de frenezia schimbării. La radio, se anunţase încheierea armistiţiului. Era pace! Nimeni nu ştia, că aceasta mai avea paşi de făcut. Armata română întorsese armele împotriva Germaniei şi participa – aliaţi cu sovieticii – la luptele ce se desfăşurau pe frontul de Apus.
În aglomeraţia aceea, în atmosfera tensionată în care bucuria se amesteca cu imprevizibilul, doi nemţi, Cot şi Crăcănilă, – aşa îi porecliseră copiii – se strecurară în brutărie unde brutarul aşeza pâinile în raft. N-am văzut decât o îmbrăţişare caldă, prietenească şi ochii lor plini de lacrimi. Furişându-se prin spatele brutăriei cei doi nemţi au plecat.
Sincu rămase câteva momente împietrit. Se vedea pe faţa lui că trebuia să ia o hotărâre şi nu ştia cum.
Deodată se însenina; îi venise gândul cel bun. Ne chemă pe noi, copiii mai mari, ne dădu pâine, se uită în ochii noştri, spunându-ne că devenim părtaşii unui mare secret: „Duceţi-vă acasă – zise el – anunţaţi-i pe părinţi că pentru o noapte, pentru o zi, trebuie să părăsiţi oraşul, să plecaţi la NIsipeni (un sat apropiat) pentru că nemţii vor da foc la depozitul de muniţii. Asta mi-au spus mie: Ţineţi minte: războiul e întuneric, foc, groază, durere, dar sunt mulţi oameni buni care nu-l acceptă. Soldaţii sunt supuşi comenzilor, sunt supuşi răului, n-au ce face! Unii însă rămân oameni.”
După ce s-a răspândit vestea, locuitorii au plecat, unii în căruţe, alţii pe jos, cum s-a putut. Directorul şcolii din localitate ne-a oferit o sală de clasă pentru cei ce n-aveau rude în sat. Acolo am stat două zile.
Când ne-am întors, locuinţele erau în picioare. Doar sticla de la geamuri era spartă. Nemţii dăduseră foc fitilului dinamitei, întâi la o magazie. A urmat o bubuitură – aşa ne povesteau cei care nu plecaseră cu noi,… apoi tăcere. Nu luase foc tot fitilul? Nu se putea! Cineva îl stinsese înainte de a ajunge focul la depozitul de armament? Nu se ştie. Doar un bătrân, cu glas domol, murmura: „Omul bun rămâne bun în orice situaţie”.
Cu cât înaintam spre centrul oraşului, cu atât atmosfera se schimba. Un miros de hoit, de putreziciune, ne făcea să ne uităm în curţile oamenilor din apropierea gării. Ce vedeam, era înfiorător: găini, raţe, o scroafă cu purcei, pisici moarte, împuşcate. Un soldat zăcea cu burta umflată şi cu hainele pline de sânge. Peste tot trona moartea. Ce se întâmplase? Cine săvârşise aceste nelegiuiri? Doar şeful gării ne dădu răspunsul. Un tren, cu trupe S.S. a trecut prin staţie, s-a oprit un minut şi mai mulţi soldaţi, înarmaţi cu puşti-mitraliere, au coborât, au tras rafale de gloanţe şi-au omorât tot ce-au găsit viu. Două vorbe spuneau: „kaput” în germană şi „trădare” în română.
Ceea ce n-au uitat cetăţenii urbei a fost moartea lui Sincu.
Sincu, brutarul nostru, fusese omorât în faţa brutăriei. Probabil că ieşise cu un braţ de pâini, aşa cum făcea el înaintea celor pe care nu-i cunoştea, pentru că trupul său era însângerat. Avea braţele îndepărtate de corp iar în jurul capului pâinile pline de praf şi stropite cu sânge, păreau aşezate de o mână nevăzută în formă de semicerc. Formaseră o aură, un nimb ce-i acorda o notă de sfinţenie. Totul strălucea nefiresc pe măsură ce lacrimile noastre cădeau peste trupul lui.
Dintr-un buzunar de la piept, un colţ de hârtie însângerat ne privea cerându-ne îndurare. Trăgându-l uşor, ca să nu rupă foaia, printre petele de sânge se puteau desluşi cuvinte meşteşugit înşiruite.
Din culorile alb, negru şi roşu frânte pe fila de caiet, se ridica, cu o tonalitate de odă, poezia pe care o intitulase „Poema pâinilor” – sinteză a iubirii şi pasiunii sale de brutar.
Doar câteva versuri au putut fi reconstituite:
„Mă alina culoarea voastră
Şi forma suplă sau rotundă
……………………………
Cu braţele-mi v-am încălzit
La pieptu-mi obosit de trudă
…………………………….
Sunteţi copile bucălate
Cu zâmbetul de prunc curat
……………………………..
Mirosul vostru m-a-ncântat
Simţind cum creşte grâu-n lan,
Cum soarbe sufletul din mine
Şi harul sfânt ce mi-a fost dat.”

Atât a rămas! O fereastră a sufletului său pe care moartea a deschis-o pentru a înţelege, de fapt, cine a fost SINCU.

Lasă un răspuns