«

»

Remus Lucian Ştefan: Poesis

Lucian Remus

„Trei focuri arde pe lume”

timpul nu ne mai aparține
nu îmi aparține nici măcar
timpul meu mie
si tu mă întrebi
cum arde in mine singurătatea
lângă oamenii, florile si pomii
pe care-i iubesc

aş putea să-ţi spun că arde la fel
ca si când
as fi fost împreuna cu tine
ca şi când
aş fi fost împreuna cu mine

Draga mea,

ce bine căieşti ce mirare că scriu
cuvintele ard de simţirea banalului
spune-mi orice despre tine
ca la andrieş cât mai puţine lucruri
vorbeşte-mi mai mult despre cearcăn
cum înţelepciunea îţi îngustează vederea
milimetru cu milimetru
cum rămâi singură în biblioteca trupului tău
înconjurată de o ceaţă gri şi de bube purulente care
te mănâncă îngrozitor
şi te fac să doreşti să lepezi de pielea albă
cu solzi mai frumoşi decât solzii şarpelui
spun (de solzii dinozaurilor fiului meu nici nu poate fi vorba aici,
nici măcar nu ar fi trebuit să îi „pomonesc”,
numai fii-meu luca poate stâlci în aşa hal derivatul de la pomană)
dar mai ales povesteşte-mi da povesteşte-mi
cum boala incurabilă (alta decât banala metastaza în care
mi-am pierdut tatăl, bunica, prietenul)
povesteşte-mi cum boala ta incurabilă
te-a vindecat de doruri
şi asta doar pentru că
fiind un poet de serviciu
îs masochist de profesie.

Lasă un răspuns