«

»

Emilia Amariei – poesis

Emilia Amariei

Rugi și canoane

Oare-i luna-n copaci sau copacii-s în lună?
Parcă-s stele pe gard, s-a turtit universul,
Iar cuvintele zac. Se mumifică versul.
Compresoare strivesc rânduiala străbună.

Și-a întors ochii triști îndărăt Creatorul,
Îngerii tot mai des bat din aripi… de ducă,
Să-l păzească pe om, de păcat, nu apucă,
Și stau gata să-și ia către pronie zborul.

Cad mereu pe pământ aștrii fără orbite,
Soarele s-a-ncurcat în cuptorul cu zgură;
Norii gri, aiuriți, plouă peste măsură.
Pare-se, toți urmăm traiectorii greșite.

Luna latră la câini, câinii latră la lună,
Ziua care a trecut ne posedă prezentul,
Căci pe noi ne-a lăsat într-o baltă, torentul
Ce mâna spre oceanul cel plin de minciună.

Și ni-i cerul pământ, iar pământul ni-i cerul,
Iarba ni s-a topit în noroaiele firii,
S-au uscat înainte de vremi trandafirii.
Viscolește prin lume și bântuie gerul.

Tot cu ochii la cer, dar cu inima-n hăuri,
Rugăciuni înălțăm în zadar. Ele pică.
Lunecând cu un pas care nu mai ridică,
Noi lăsăm pe pământ numai scorburi și găuri.

L-am pierdut pe Iisus rătăcit prin icoane,
Căci îl tot răstignim prin păcatele noastre.
Ațintită cu ochi lăcrimați, înspre astre,
Țara mea lăcrimează-ntre rugi și canoane

Moire și îngeri

Eu sufăr de tristețe prin ursire;
Trei moire mi-au cobit la căpătâi,
Mi-au descântat cu praf de părăsire
Și-n băi amare m-au scăldat întâi,

Dar negăsind în furcă niciun caier,
Au aruncat și fusul rupt în foc.
Apoi mi-au atârnat de gât un baier,
Ca să nu te găsesc nicicând, noroc.

Nu le-au zvârlit bănuți, să le îmbune,
Și nici colac de grâu în trei sucit,
De-aceea, ursitoarele nebune
De doruri și de patimi m-au ursit.

Au alungat din soarta mea iubirea,
Iar liniștea mi-au rupt-o în bucăți.
M-au blestemat să nu-mi găsesc menirea,
Dreptatea s-o primesc prin judecăți.

Dar îngerii, văzând greul menirii,
Cu aripile-ntinse m-au cuprins,
Mi-au pus în mână pana nemuririi,
Cu-albastrul din poeme m-au încins

Și scut mi-au pus cuvintele pe buze,
Pe frunte ochiul tainic mi-au deschis,
M-au înzestrat cu un alai de muze
Și-apoi pe ursitoare le-au închis.

Alegeri

Ești clipa mea deschisă ca o poartă;
Ori te deschid și merg spre viitor,
Senină, dezicându-mă de soartă,
Ori mă opresc în pragul tău și mor.

Ceva s-a întâmplat în astă seară.
Inele de vârtej mă răsucesc,
Văd spectrul de nuanțe care zboară
Și în albastrul lor mă-nvăluiesc.

Eu trec de pragul lumii celei oarbe,
Mă-ndrept spre un tărâm necunoscut,
Iar vectorul spre care curg mă soarbe
Din punctele tangente la trecut.

Pe marginea unei prăpăstii șade
Destinul; îi fac vânt și-apoi alerg.
Zdrobindu-se de stânci, blestemul cade,
Iar eu spre marea de lumini converg.

Nu ne mai vrea pământul

Nu ne mai vrea pământul pașii reci,
Picior desculț demult visează câmpul,
Pe tocuri cui se mișcă inimi seci
Și-n „Diplomat” își duc bărbații gândul –

Sorbim război și pace-ntr-o cafea,
Pe jar străin sufletul ni se arde,
Orice scânteie ni se pare stea
Și-orice hârtie se botează carte!

Viteza „sfântă” ne-a cuprins pe toți,
Bărbatul înșelat nu vrea dueluri –
Acum ne merge sufletul pe roți
Și cinstea se îngroapă prin hoteluri.

Vulgarii cerșetori mereu cerșesc.
Ei ne cunosc. O, suflete blazate,
O mână de întind ne cuceresc!
Le dăm și bani și țel și demnitate.

Ne râde moartea-n față după plac,
Judecătorii n-au nicio sentință –
Te văd zdrobit sărman sfârșit de veac,
Dar nu de arme, ci de umilință!

Și de-au uitat ce-nseamnă a trăi
Stimații jucători de-a moartea-n masă,
Tot una li-i a fi sau a nu fi,
Nici de copiii lumii nu le pasă,

Voi, menestrei și-ai poeziei soli,
Aprindeți struna, pana, să renască
Pământul de la pol până la pol
Și toată răsuflarea omenească,

Să ne rămână viața foc nestins
Căci noi suntem răspunzători de moarte!
Trăind curat, cu sufletul ne-nvins,
Ne va ierta cândva pământul…poate…

Bat cuie…

Bat cuie…cât pe muchii, cât pe lângă,
Am unghii violet și răni pe mâini,
Și uneori, mă doare partea stângă
Cu drept asupra bietei mele pâini,

Bat cuie ruginite-n gardul putred
Al unui timp trecut, dar ne-ncheiat,
Bat cuie în prezentul tot mai șubred –
Cu mersu-mpleticit și-ncovoiat,

Bat cuie-n toate, până la scânteie,
Și-ndur scrâșnind acutele dureri,
Oricum, am cam uitat să fiu femeie,
Trudind peste puținele-mi puteri.

Bat cuie, dar cu gândul sunt departe,
Trăind povești din timpuri de demult,
Și mă ascund în filele de carte –
De după ele, sufletu-mi ascult,

Bat cuie-n basme, le agăț în grindă
Și cad, mă scurg de vlagă în pământ,
Boabe fierbinți încep să se desprindă
Și-mi curg peste genunchii tremurând,

Bat cuie-n cer-să leg de veșnicie
Tărâmul nesfârșitei suferinți,
Bat cuie în tăceri și-n nebunie
Și-i răstignesc în versul meu pe sfinți…

Patrie

Patrie, te-aș frământa-ntre gânduri
și pe roata cerului, te-aș pune,
cercul tău de ape și pământuri
să ia chip de doină, dorul – nume,

Și m-aș face una cu-a ta glie
să răsar în ierburi și în muguri,
să-ți mângâi pământul, Românie,
că prea geme sub străine juguri.

Patrie, port rănile-ți cu mine,
Dunărea prin ochii mei se scurge,
peste Prutul tău se-aud suspine –
azi te prad-ai tăi, nu hoarde turce!

M-oi ruga Olarului să pună
pe-a ta formă stele mii și îngeri,
și gătită-n iia cea străbună
să te ia din valea cea de plângeri.

Dorul

Cum să-nțeleagă alții ce-i dorul românesc,
Când limba lor nu știe acest cuvânt divin,
De-ar căuta și-n stele, și-n lună, nu-l găsesc,
Căci dorul nu respiră în sufletul străin!

Cum ai putea să știi tu, străine, ce-i un dor,
Tu n-ai Carpați, nici Deltă, n-ai Olt și n-ai nici Prut,
Nici doină, care curge ca apa de izvor,
Și nici vreun Eminescu, vreodată, n-ai avut!

Numai românul știe ce-i dorul pe pământ
Și Dumnezeul care l-a pus în pieptul lui.
Ne-a dat divinitatea în dar acest cuvânt,
Iar noi doinim prin lume de dorul dorului…

Se joacă numai drame peste tot

În inima potopului din noi,
Am devenit semnale de furtună,
Avertisment pentru îngheț și ploi,
Un buletin de știri despre minciună.

Bunicii și părinții sunt, acum,
Legende vii, de nimenea citite,
Iar mamele, un surogat postum,
Bunicile, icoane neprivite.

Copiilor li-i teamă de prezent –
Căsătorii de probă… anulate.
Familia-i doar un cuvânt absent
Din DEX-ul nostru de valori uitate.

Neputincioși vedem acest final
Și printre lacrimi vă privim sfârșitul,
Urmași pierduți din punctul cardinal
Ce indica pe hartă infinitul.

Bătrâni și triști ne ducem suferind,
Căci v-am lăsat doar moartea moștenire.
Din tot ce-a fost pe lumea asta sfânt,
Nu v-am păstrat nici partea de iubire.

Chiar și pe Dumnezeu vi l-am furat
Și-n locul Lui v-am dăruit durere.

Copiii noștri dragi v-am condamnat
Să moșteniți tot iadul în tăcere.

Se joacă numai drame peste tot,
Pe scena unei lumi debusolate,
Tristețea nu-și găsește antidot;
Murim tăcuți în „sălile de teatre.”

Ce să mai spun…

Muțenia văzduhului din noi,
Ne înfășoară-n negura ei, deasă,
Până-mi trimiți cuvintele-napoi,
Însingurarea-n mine-și face casă.

Ce să mai spun și ce-aș putea să fac
Doar ascultând a inimii rostire?
Decât să spun nimic, mai bine tac,
Învăluind tăcerile-n iubire.

Niciun cuvânt, nici chiar rostit invers,
S-a-nțepenit între betoane clipa,
Un angrenaj ce s-a oprit din mers,
Cuvintelor oprindu-le risipa.

Și parcă nu mai am nimic de spus.
Mă strâng pe suflet vechile veșminte,
Iar liniștea se scurge spre apus,
Turnându-mi sloi de gheață pe cuvinte.

Alo, urgențe din intergalactic

Sunați, vă rog, spitalul de urgență,
Nu mă mai pot opri din tremurat,
Iar lacrimile-mi curg cu insistență;
Eu cred că sufletul mi-e fracturat.

Chemați din cer salvări interstelare,
Cu îngerii la borduri pregătiți
Și medicii cu trusele solare,
Pentru suduri pe suflet instruiți,

Mai scuturați cordonul de lumină,
Să știe Cel ce ne-a legat prin el
Că e cod roșu pe o stea străină,
Din care sună stins un clopoțel,

Trimiteți nave dintre constelații,
Căci pe pământ nu este niciun leac!
Mi-e sufletul împrăștiat prin spații
Și în particule eu mă desfac.

Nu știu de vor putea să mai adune
Bucățile din sufletu-mi rănit
Și inima de-or mai putea-o pune,
Din nou, la locul ei cel hărăzit.

Alo, urgențe din intergalactic?
Îmi sângerează sufletul… mă sting!
Se pare că fac șoc anafilactic,
La orișice mizerie disting.

Nocturnă

Prin pânza subțire de aburi,
Trei stele clipesc lângă lună,
Și raze coboară pe jgheaburi
De parcă în râuri se-adună.

Și pare că fierbe prin ceruri
Cazanul cu aștri și nouri,
Un joc de lumini din eteruri
Pe-albastru pictând indigouri.

Cu-aramă și-argint poleite
Fac tumbe surii rotocoale,
Sub ceață, prin raze-aurite,
Luceferi dau lunii târcoale,

Pe boltă se-nvârt tăvăluguri
De griuri, umbrind strălucirea,
Iar cai nevăzuți poartă pluguri
Ce trag prin văzduh răsucirea.

Pulsarii, planetele, norii,
S-au prins într-un dans fără seamăn
Din balul nocturn al culorii,
Cu inima omului geamăn.

Și-aș vrea să pot

Îmi vine câteodată să mă transform în fulger,
Să mă aprind în centrul minciunii și s-o ard;
C-un tunet, răutatea, în creier s-o străfulger,
Cenușa să i-o-mprăștii prin versul goliard,

Să slobozesc un vuiet peste rostiri deșarte,
Mizeria din lume s-o-nvălui ca un vânt
Și-apoi s-o duc din poala pământului, departe.
De-nsingurare, răul, pe veci să îl descânt.

Aș vrea să pot, lumina, să o revărs din carte,
Să-mbrac în stele versul și gândurile-n crini,
Veșmânt senin cuvântul poemului să-mi poarte,
Chiar de mai sângerează străpuns de mărăcini.

De n-ar veni sfârșitul sfârșitului deodată,
De ne-am trezi din somnul ce bâiguie prin noi,
De-ar izbăvi iubirea cea hristică, curată,
Spre-a nu porni mânia vreunui crud război.

Coboară, lumină…

Aș vrea o felie de soare
Să-mi stea necurmat la fereastră.
Când viața sub pleoape-mi răsare,
Să-mi fie trezirea albastră.

Coboare şi cerul din ceruri,
Străpungă toţi norii deodată,
Să nu rătăcească-n eteruri
O viaţă la chin condamnată.

Coboară, lumină, coboară,
Inundă pământul din mine,
Cu aripa gândului zboară
Prin spaţii şi uită-mă-n tine.

Mă smulge din gheara durerii,
Redă-mă pe veci bucuriei,
Mă fură acestei materii,
Oferă-mă-n dar veşniciei.

Spune-mi

Spune-mi că știi ceva despre culoare,
Când macii se apleacă la pământ,
Obrajii tăi sunt palizi și te doare
Petala smulsă crinului de vânt,

Spune-mi că știi unde-a plecat iubirea,
Tumultul viu din anii ce s-au dus,
Surâsul ce-l sorbea nemărginirea
Și bucuria vieții ce-a apus,

Spune-mi că știi sălașul strălucirii
Ascunsă-n bezna sufletului orb,
Cărarea spre ținutul nemuririi
Pe care n-o cunoaște niciun corb,

Spune-mi că știi ce nimenea nu știe,
Că după deal izvoare șopotesc,
Iar eu cuprinsă-n dulcea-mi nebunie,
Am tot plecat cu ele să vorbesc,

Spune-mi doar un cuvânt despre credință,
Voi construi din el un adăpost,
Să mă ascund pe veci de suferință,
De rostul care n-are niciun rost.

Măruntele ploi

Mi se pare c-aud un suspin pe sub ceruri,
Și plămânii naturii respiră greoi.
Plânsul ierbii răzbate din brume și geruri,
Iar secundele-și sapă caverne prin noi.

Când străpunge cântatul cocoșului ceața,
Și măruntele ploi deodată se-opresc,
Nori de aburi inundă tăcuți, dimineața,
Rândunele pleoștite pe stâlpi ciripesc,

Când pe ramuri se-așeaz-acea liniște lină
Și vin cucii să spargă muțenii, tăceri,
Tot strigându-și pierduții pe nume să vină,
Pare strigătul meu după ziua de ieri.

Mă cuprinde în brațe prea sobru, prea rece,
Cu marama-i pufoasă, un nor plumburiu,
Polul Nord prin poem medianele-și trece
Și mă simt un ghețar în derivă, pustiu

Poemul își revendică menirea

Mă uit la floarea ce pălește iarăși,
La cerul ca un arc de curcubeu,
Mă uit la voi, cei ce-mi sunteți tovarăși,
Și-n fiecare-l văd pe Dumnezeu.

S-au potolit furtunile din mine
Și-abia atunci am înțeles deplin,
C-am rătăcit ascunsă-n al meu sine,
Iar versul mi-a fost creanga de măslin.

Zărind limanul de pe marea vieții,
Vâslesc cu pânze noi spre-acel tărâm
Și-mi fac sălaș în poala dimineții,
Lumina de cleștar să n-o sfărâm.

Chiar dacă-mi paște timpul desfrunzirea
Și-n patul toamnei mele mă frământ,
Poemul își revendică menirea
De-a veșnici în cer și pe pământ.

Și la puterea doi să înflorim

Nu mai clipi în ochii mei într-una
Și nu-mi mai suspina în piept mereu,
Când inima îmi bate ca nebuna,
Nu te mai zbate-n ea, pribeagul meu.

Nu mă privi din stele nopți de-a rândul,
Să nu mă faci un tremur, ca de plop,
Dar pune luna cratimă pe rânduri,
Spre- a nu lăsa singurătății loc.

Nu te mai duce drumului pădurii,
Pierdut în ea, te rog, să nu rămâi.
Dă-mi floarea ta, necunoscută lumii,
Să-mi fie-n miezul nopții căpătâi.

Nu mai șopti în zori cu liliacul
În violete raze strălucind.
Hai, lasă tot, s-a întristat cerdacul,
Căci pașii nu ți se aud venind.

Tăcerea ne strivește nemiloasă,
Sub talpa ei încet, încet murim,
Mi-e dor să fim iubiţi la noi acasă
Și la puterea doi să înflorim!

Învață-mă…

Învață-mă să te iubesc,
Să-mi curgi ca viața mea prin sânge,
Să mă sfărâm, să mă topesc,
La pieptul tău când mă vei strânge.

Învață-mă să te cuprind
Precum oceanele, pământul,
Să trec prin tine tremurând,
Ca plopii când îi bate vântul.

Cum să te țin la pieptul meu
Ușor, cu mâinile-amândouă,
Dând pace sufletului tău
Ca ierbii boabele de rouă.

Învață-mă din trandafiri
Să-mi prindă viață iarăși lutul
Și cu scânteia-ți din priviri,
De foc să mi se-aprindă trupul.

Învață-mă să izvorăsc
Din dorul tău ca o lumină.
În orice floare să-nfloresc.
Învață-mă să-ți fiu grădină.

Când fluture-mi vei fi prin ea,
Să mi te-așezi peste petale,
Învață-mă să pot vibra
Prin toate gândurile tale.

Lasă un răspuns