«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina Lucia Mihalca

Simboluri efemere

În această dimineață,
ceva s-a pierdut pe drum,
vântu-mi șoptește nerăbdător cuvinte solitare,
o trecere fugară ce-și poartă pașii într-un timp topit în cerul albastru,
o pasăre nedumerită se-agață de-o ramură subțire,
ca o mână ce coboară ușor, molatic,
pe strunele tăcute.

Totul pare lent și departe, dintr-un timp curgător,
ca nisipul uscat într-o clepsidră,
fac un pas înapoi, consult tarotul kazar,
scrise sunt în piatră: “ce iubire ciudată,
fumul de primăvară
s-a unit cu fumul de toamnă”.
O scurtătură în noapte și profunzimea ei.
Pentru a-i urca și pe alții, viața își are momentele
pentru care inima ne invidiază.

Peisaj înzepezit, o lună de zăpadă, un ceas căzut în uitare.
Prin zborul fluturilor, visele tale își plâng petalele,
dar aduc înapoi buchetele nedăruite.
În cazul în care amprentele se șterg,
cuvintele își vor pierde
orele de lumină
și florile de primăvară,
valul unei înfloriri a fericirii.

Las tăcerea de mătase să-și reia zborul,
îndepărtându-se,
în fâlfâirea străvezie
a petalelor de margaretă…

22 mai 2018

Utrenia

Pulsiunile unei noi lumi îți înrourează dimineața,
într-o armonie cosmică. Ca o rugăciune,
o lumină tămăduitoare străbate
prin cerul nesfârșit,
distanțe, inimi, gânduri,
în adevărurile simple ale vieții.
Un sunet al timpului!
Cuvântul, e și în noi, și în afara noastră.
Cu fiecare vers te purifică.
Universul, triada: cer, ape, pământ!

Odată cu sunetele miraculoase, de o frecvență înaltă,
ce pătrund în tine, înflorind în cuvânt,
un înger hermeneut
îți adeverește
că ești un fir unic,
de neînlocuit, în tapiseria vieții.
Lumina ei îți dă viață. E însăși poezia!

O taină se scrie în sânge!
Pâinea este tăiată și împărțită, odată cu vinul băut cucernic.
E-acolo cu tine, în fiecare moleculă, în fiecare gând,
în dorința mâinilor de a-i mângâia trupul,
în dorința buzelor de a-i depune,
peste tot, sărutări,
ca un tatuaj al dragostei purtate.
Un univers este Ea!
Litie evanghelică, poemele ei!

Cu nerăbdare aștepți orele să treacă.
Aura ei arde și contopește, până la fuziune,
ființe și lucruri,
trăiri, sentimente, emoții,
imposibil de redat în versuri.
În palmea ei
îi vei așeza toată viața.
Cu ochii închiși îi știi chipul,
din memorie o poți desena,
dar niciun creion, nicio daltă
și nicio pensulă nu-i vor putea transpune
lumina ce străbate totul.

Pereții de plută ai destinului nu-ți mai pot răspunde.
Acum crezi că, prea târziu, ți-a fost sortit
să ajungi
la masa festivă a fericirii.
În gol navighezi.
Fiecare clipă își are o șansă.

De pe cuprinsul lumii, vânturile s-au oprit,
valurile au amuțit,
planeta și-a încetinit ritmul.
Ascultă liniștea! Taci și ascultă!
În acea tăcere înaltă,
un răspuns vine pentru tine.
În interiorul sunetului e o poartă spre cer.
Acum poți găsi drumul de întoarcere.

Niciodată nu-i prea târziu
să înveți sensul,
înțelesurile Luminii și ale Cuvântului!

17 septembrie 2017
Amintiri în derivă

Prin straturile memoriei, într-o derivă a continentelor,
amintirile prin tumultul lor iradiază vehement,
migrează rătăcite, se-ascund,
cad și se ridică, se șterg de praf,
vin și se recompun, dincolo de viața însăși.
Faldurile lor se leagănă.
Te răscolesc, te blochează.
Flăcările lor te pârjolesc.
Un scârțâit de cretă pe o tablă
îți șterge zâmbetul.
Un tărâm tropical se află
sub nivelul oceanului.
Oprești sângerarea,
cu muzica te pansezi.

În urmă cu mult timp, acolo, a mai fost ceva,
ceva care a dispărut pentru totdeauna.
Atingerea pământului.
O lume stranie!
Timp și viață, viață și timp,
în lumină privești
un continent scufundat…

Ierți, uiți, înseninat privești înainte.
Eliberat, prin adieri de cuvânt,
surâzi și simți cum
șoapte calde te invadează,
iar starea de fericire te mângâie.
Și-acum, îți trăiești viața?

19 mai 2018

Atingere magică

În aerul plin de neliniști și de vibrații colorate,
în creuzetul gândului, ca un arc peste timp,
persistă o piesă-cheie, tangibilă,
efigia visului trăit,
ai impresia că
toată viața
ai purtat-o
în templul inimii,
visând-o,
bucurie fecundă,
uite,
chiar acum,
i-ai cântat
și-ai început
să dansezi în ploaie,
un dans al iubirii
înainte de căderea cortinei.

În tine totul e haos, totul e sfărâmat.
Cum vei ieși afară de aici?
Ai văzut-o, cândva, cum dispare,
plutind în zori, în râul
din care
nu se va mai întoarce,
printre lacrimile tale
faci un pas înapoi,
muzica se transformă
în picături,
picăturile în ocean,
un ocean este viața,
ploaia s-a oprit,
acum,
doar te gândești la ea
și știi bine că
nu vă veți mai despărți niciodată…

29 iulie 2018
Când liniștea îți vorbește

Nu sunt cuvinte, încă, inventate,
nu sunt atribute, adjective,
metafore, hiperbole,
ce ar putea descrie,
ca o șoaptă
întrupată
printre gânduri,
plutirea în tărâmul iubirii.

Stelele îți cântă.
În gene, aripile zorilor se ivesc.
Prin matca de lumină, o floare se deschide.
Atingere a inimii, vibrantă și vie,
oarbe sunt cuvintele,
dar pline de imagini în culori
prin foșnetul lor.

Încă te întrebi e vis, e întâmplare, tot ce simți,
buzele tale înfiorate au fremătat
în timp ce dormeai,
cu isopul iubirii pe buze
te-ai trezit
beat de fericire.
Cum de exiști, Tu,
întâmplare
a visului de neîntâmplat?

2 noiembrie 2017
Chemarea

Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
pe cerul inimii lor.
Un gând alb.
Un gând alb se roteşte.

La ţărm de mare se opresc
ţinuturile prin care
au traversat
încântate cuvinte,
ursite cuvinte,
înflorite cuvinte,
plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
şi-n roua lacrimilor.
La ţărm de mare.
La ţărm de mare se opresc.

În căutarea lor, în noapte,
şoapte imperceptibile plutesc peste ape,
peste ape întinse
plutesc în splendoare,
printre pleoape, cuvinte albite
de dor şi lumină
zboară prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
spre ţinuturi de vis,
peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.

16 august 2016

Lasă un răspuns