«

»

Viorica Șerban: Misterioasa mea prietenă

viorica

Este o zi specială, când m-a cuprins un somn adânc, liniștitor. Este ziua când misterioasa Doamnă m-a cuprins duios în brațe și m-a ridicat în neant învelindu-mă cu mantia-i neagră, răcoroasă. Pentru că este ziua când poezia a încetat să mai curgă pe albia vieții mele. Este ziua când, din sânul morții, am simțit fiorul rece al iubirii … am simțit că nisipul vieții se scurge în clepsidra timpului firav. Am zburat cu misterioasa Doamnă adânc, în neantul eternității, am cutreierat câmpiile lui Dumnezeu și am văzut copiii Lui zburând cu aripile lor de îngeri. M-am legănat dulce amețitor în mantia neagră a misterioasei Doamne ce mă ținea strâns în brațe să adorm, legănându-mă pe o adiere de fior. M-a dus încetișor peste brazdele lumii păcătoase, peste prăpastiile lumii pământene și mă legăna, și îmi sufla pe gene să adorm în neant și să mă prefac în negură. Da, nu eram singură, eram cu ea, cu misterioasa Doamnă care mă ținea strâns în brațe, mă legăna duios ca pe un fluture ce adie în noapte pe o frunză de castan. Mă ridică-n sus, tot mai sus și mă coboră vertiginos într-un vals tulburător, amețitor. M-a legănat, mi-a îngăimat un cântecel de dor, dor de nopți, dor de mine, dor de tine. Mă clătinam în brațele-i difuze, mă zbăteam, voind să cad, să cad adânc, tot mai adânc, în neant, să nu mai văd, să nu mai aud. Să dorm în veșnicie, să uit de tine, să uit de mine, să uit de păcatele lumii mele.

Dar misterioasa Doamnă s-a supărat pe mine. Ea mă iubea, mă îmbrățișa strâns și îmi sufla pe gene. Îmi șoptea Înnegurata cât de mult mă iubește și câte o să facă pentru mine. Îmi dădea veșnicia, îmi dădea dragostea ei necondiționată, îmi dădea fiorii nemărginirii. În mantia-i rece, mă simțeam de gheață, sângele mi s-a făcut albastru, buzele mi s-au făcut azurii, iar inima, străvezie. Pe lângă noi, stelele se fugăreau zglobii, umpleau cerul cu veselia lor. Se arcuiau, se întindeau lângă noi într-un dans amețitor. Au intrat în mantia misterioasei Doamne și au săltat-o în văzduh, și au legănat-o, și au învârtejat-o până au amețit-o, au zăpăcit-o, au vlăguit-o. Și tot scotocind adânc în veșmântul ei difuz, m-au găsit pe mine, m-au mângâiat cu brațele lor lungi și m-au luat pe sclipirea lor și m-au purtat peste câmpurile înverzite, peste munții stâncoși, peste apele limpezite. Mi-au făcut pat din ele și m-au așezat ușor în lumea mea, lume plină de durere. În gene îmi sufla o adiere suavă. Era misterioasa Doamna. Se pregătea să plece, să plece departe, înfrigurată. O lacrimă mi s-a desprins din gene: nu voiam să plece. Mi se făcuse dragă Doamna. Aș fi vrut să mai rămân cuibărită în mantia-i mătăsoasă, să mă mai ridice în înaltul cerului, să mă mai ducă dincolo de stele, să mă mai iubească puțin. Dar misterioasa Doamnă se grăbea. A vrut să mă sărute. Dezmeticită, o întreb ce vrea sa facă? Iar Ea îmi spune că se grăbește și vrea un rămas bun cu un sărut fierbinte pe frunte, un sărut adânc, să-mi țină de urât. Îi spun să plece liniștită, sărutul să-l mai țină o vreme departe de freamătul vieții pământene. Era lumea mea, era lumea de care am fugit, era lumea în care te-am iubit. O lacrimă venea din lăuntrul ființei mele și s-a prelins pe față, pe gură, înfierbântându-mi sângele în vene. O suflare a fost deajuns să simt, de acolo de sus, unde Dumnezeu stă ascuns, că mă trezesc dintr-un vis, descumpănită, un vis ce nu era vis…

Lasă un răspuns