«

»

Gh. A.M. Ciobanu: Borzeşti, prilej de prăznuire picturală

Gheorghe A M Ciobanu

Parcurgând Istoria Creştinismului, constatăm că puţini dintre cei ce au purtat coroană de domnie, au fost, sau au devenit, peste ani şi Sfinţi. Ca un blazon ce ne-a fost dăruit pentru zbuciumata noastră fiinţare, poporul nostru are un astfel de har, având un Domnitor ce este considerat şi „Mare” şi „Sfânt”: pe Ştefan al Moldovei. Un Ştefan, cu spadă şi cruce, coroană pământească şi aureolă de cer.
Ca om, a văzut lumina soarelui la Borzeşti, un şes moldav, pe care au dăinuit, de la un timp la altul, „stejari după stejari“, un crengăniş în care a fost ucis, de către năvălitori răi, un suflet de copil, un lăcaş de rugăciune înălţat pe rădăcinile acelui „strămoş vegetal“, iar acum o prăznuire picturală, durată doar de câţiva ani, cu penelul nemuritor şi sacru al unei fresce interioare.
O zăbovire, de suflet şi religioasă, istorică şi artistică
Cu binecuvântarea PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereul Vicar al Episcopiei Romanului, avându-l drept consultant pe academicianului Răzvan Theodorescu, Primăria Municipiului Oneşti şi Sfânta Episcopie muşatină au editat, cu prilejul omagierii sexacentenare a acestei episcopii, un album deosebit, dedicat acestui lăcaş de rugă, aparţinând Borzeştiului ştefanian. Albumul „Borzeşti – Frescă şi Istorie“ este o zăbovire, de suflet şi religioasă, istorică şi artistică.
Albumul poposeşte, la început, cu scheme edificatoare, la structura arhitecturală a Bisericii, însoţit de un text de specialitate, semnat de Arhitect Dr. Cristian Moisescu, după care, un alt comentariu, făcut de Ecaterina Cincheza – Buculei, ne introduce în ambianţa recentei pictări a Sfântului Lăcaş. Găsim fericită introducerea în volum, mai înainte de a se derula suita plastică, a acelei povestiri, cu valoare de document şi tradiţie: „Stejarul din Borzeşti“, scrisă, la începutul secolului trecut, de către N. Gane.
Ajunşi acum în faţa acestei discrete zidiri ştefaniene, care şi-a împlinit desăvârşirea ei picturală în aceşti ani din urmă, să ne oprim şi s-o cunoaştem, ca pe un rod al artelor vizuale, arhitectonic, lăcaşul e discret, intim, chemător rugă şi cu mult defensivism la exterior. Impresionează, mai mult decât orice, proporţionalitatea pe verticală, prin şirurile de ferestre oarbe şi prin absenţa duală a unor posibile turnuri. De admirat creionajul acelor verticalisme, care-i măresc, în mod defensiv, formula de singularism şi de discreţie. Pare a fi fost înălţată, la începuturi, în desimea unei păduri neumblate, care, de-a lungul anilor, s-a tot rărit, rămânând, la început, o poiană şi apoi, un şes. Apropierea de ea conduce la o reducţie inedită la exterior, iar, intrând în spaţiul ei, te impresionează formula neoştefaniană a alcătuirii tavanului.
Expresia unui bizantinism pur
Pictura, la început doar geometrică şi restrânsă, s-a dizolvat în timp. În aceşti ultimi ani, aşa cum s-a arătat la început, s-a purces la pictarea canonică a interiorului, apelându-se la penelul excepţional al Maestrului Grigore Popescu-Muscel şi acel al colaboratoarei sale, Maria Popescu-Dragomir. Pentru restaurarea ultimă a catapetesmei, s-a lucrat, la fel de excepţional, cu dalta fără pereche a lui Oliviu Boldura. Toată această „procesiune“ la definitivarea vizuală a Bisericii de la Borzeşti este redată în Albumul realizat în acest an, prin care venim în contact cu binomul tradiţie-contemporaneitate al Artei religioase ortodoxe.
De remarcat, de la început, cromatica multiplă şi vie a vestimentaţiei personajelor, a modelelor de îmbrăcăminte la care predomină asimetria şi se face apel la stiluri de haine ce conduc mai mult spre nord, decât spre sud. Spaţiul existenţial cuprinde în el grupaje urbane de acoperişuri, dense şi cu oblicitate pronunţată, ducând la impresia că în acele locuri ploile sunt frecvente. La unele episoade se înalţă spre cer şi turnuri de lăcaşuri sfinte, la care acoperişul e ştefanian. În alte părţi, sunt prezente şi acele conglomerate de stânci, pietroase şi lipsite de perspectivă. Iar atunci când aceasta e sugestivă puţin, domină verticalismul cer-pământ şi aproape de loc acea de orizontalitate. La toate se adaugă şi acel plus de luminozitate şi de diurn, rezultate din prea-proaspăta pictare a suprafeţelor purtătoare de un epic vizualizat. Ne aflăm, astfel, nu atât în faţa unui bizantinism arhaizat, cât a unuia pur, un neobizantinism „clasic“, la care potenţialul hermeneutic e mai aproape de cotidian.
Sălăşluirea sacră a Borzeştiului
Iconografia ortodoxă cultivă, în mod deosebit, vieţuirea atotştiutoare şi pământeană a lui Iisus, înconjurat mereu de oameni, ataşaţi sau potrivnici Lui, pătimirile crude ale Acestuia, desfăşurate până la moarte şi urmate de învierea Lui şi de înălţarea la Cer, precum, ca o ultimă temă majoră, secvenţe numeroase cu chinurile suferite de unii sfinţi. Predomină, astfel, cum e şi firesc pentru o picturalitate sacră şi murală, începuturile chinuitoare ale unei religii, aflată, după afirmarea ei, în conflict cu un Stat adorator al unor zei mitologici. E o iconografie respectată riguros, notele de diferenţiere afirmându-se doar la stilistica în sine a pictorilor.
Plecând de la o caracteristică a artelor în general, şi anume fenomenul de lărgire continuă a stilurilor şi a personalităţii autorilor, o trecere permanentă de la un singular stilistic, la o pluralitate a viziunilor proprii – trăsătură mult restrânsă la pictografia ortodoxă, ea cultivând un algoritm constant – remarcăm la recenta iconografie a Bisericii de la Borzeşti o uşoară orientare spre o formulă proprie. Ca de pildă cromatica vie, filiformismul corpurilor oamenilor, componenta osoasă e aproape singulară, sau cu acea anatomie, aici foarte evidentă, a degetelor. La toţi sfinţii redaţi, bine conturat e tragismul sufletesc, împletit cu o acceptare nereactivă, amândouă redate prin expresia ochilor. E o iconografie la care dispreţul, sau efectul unor chinuiri îndelungate, sunt foarte adâncite şi, în acelaşi timp şi împletite cu uşoare tente de realism contemporan, ca şi cu o viziune abiotică pronunţată. De semnalat şi ineditul existent aici, prin acele secvenţe şi istorice şi omagiale, care-1 redau pe domnitorul ctitor Ştefan, pictarea Sacrului Lăcaş fiind făcută după consacrarea acestuia şi ca Sfânt. Remarcăm şi secvenţe la care sunt prezente, aşa cum se cere, şi imagini de cai, redaţi, oarecum, într-o stilistică modernă.
Distanţate între ele de jumătate de mileniu, arhitectura şi pictura de la Borzeşti se alătură prin sacralitate şi ortodoxism, amândouă având şi un numitor comun laic: personalitatea de Voievod a lui Ştefan cel Mare. E un unicat, în bimilenara închisă într-un „cerc strâmt”, pe când la el infinitul din faţă îi este „nemuritor şi rece”. Un biotic, astfel, superlativ, dar trecător. Toată Existenţa tinde să rămână ceea ce este, dar, bioticul „vrea” acest lucru cel mai mult.
În alte creaţii, „băiatul” de la Ipoteşti se alătură la toate cele trei legităţi care guvernează lumea, cunoscând pe prima, comentând, în paralel, pe a doua şi anticipând pe ultima, pe cea contemporană. Astfel, prin „perla fără pereche” a poeziei sale – „argint e pe ape şi aur în aer” – aceste două „veşnicii” ale lumii noastre, poetul se simte într-un spaţiu ortogonal, constant şi sigur, prefigurând, astfel, „euclidianismul” existentului din jur, tridimensional şi veşnic. Dar, în alte creaţii, afirmând că: „urechea te minte şi ochiul te-nşală”, el creionează „relativitatea” firii, ce abia fusese formulată şi care, mai târziu, devine dominantă. O viziune duală apoi, la care poetul, prin alte versuri, anticipează, cu mult înainte, ideea contemporană a „fractalismului”, posibilă a fi gândită doar actual, în „era computerelor”. Se formulează aici o ipoteză originală şi sesizabilă doar în spaţiile „mega” ale lumii, când aleatorismul şi cu repetabilitatea se manifestă simultan. Astfel, spunând: „Cu mâine zilele-ţi adaugi, / Cu ieri viaţa ta o scazi / Şi ai cu toate astea-n faţă, / De-a pururi ziua cea de azi”, „Filosoful din Ipoteşti” schiţează, poetic, tulburătoarea viziune fractală de acum. Mai mult chiar, operând cu toate aceste trei „modele”, Eminescu schiţează şi ipoteza, încă neconfirmată, cum că acestea trebuie considerate „homoconcentrice”, că în apropierea noastră „trăim” un spaţiu euclidian, iar cu cât ne îndepărtăm spre adâncimile universului, surprindem cosmosul, la început relativist şi, mai în afară, fractalic. Poetul nu o spune întocmai, dar noi o gândim că acolo se va ajunge.
Preocuparea eminesciană şi pentru Teoria probabilităţilor – „Dintre sute de catarge / …câte oare vor ajunge…” – ne convinge şi mai mult de polivalenţa gândirii acestuia.
O altă „fereastră”, deschisă artistic înspre „dincolo”, ne surprinde la fel de mult, prin nota sa de vizionarism şi de descifrare a părţilor mult ascunse ale lumii, nu ca un astro-fizician şi nici ca poet astralic, ci ca un spirit aureolat de genialitate. E acea imagine a „Frumoasei fără corp”, acest „a fi” şi „a nu fi” ontic, această prefigurare meta-reală, care conduce, simbolic, la ipoteza, tânără şi ea, despre mult elongata de imaginaţia umană, Antimaterie. Se pare că prin „Frumoasa” sa, ţesută, nu atât lingvistic, ci mai mult hermeneutic, „poetul nepereche” întrevede una din cele mai adânci întruchipări posibile ale Firii.
Un Eminescu ce „a fost”, „ce este” şi „va fi”, deşi s-a contopit de mult cu ceea ce numeşte el, drept „haos”.
Spiritualitate, Sacralitate, Eternitate.
Pornind de la acea zicere istorică: „Le Roi est mort, Vive le Roi!”, putem spune şi noi, acum şi pentru totdeauna: „Eminescu nu mai e, Ave Eminescu!”

Lasă un răspuns