«

»

Corina Matei Gherman: O zi cu prietenii dragi la Mănăstirea Văratec

https://www.flickr.com/photos/cernegura/45465413722/in/dateposted/

Iulie. Soarele aruncă spre pământ stropi de foc, am învăţat cândva că se cheamă raze. Ce fel de raze mai sunt şi astea, nu-mi pot da seama, dar ştiu că mă ascundeam sub umbra mea de frică să nu mă găsească. Singură, am revenit pe acelaşi culoar al necunoscutului, în paralelipipedul revoltător de alb şi tăcut al camerei. Plec. Am început să-mi fac planuri de plecare. Încet, încet, întreaga mea fiinţă s-a schimbat. O stare de euforie inexplicabilă a pus stăpânire pe sufletul meu.
Şi, împreună cu prietenii, iată-mă, numărând şirurile putrezite ale stâlpilor de telegraf. În botul maşinii şi-a aruncat ochii, după ce înghiţise ceva kilometri, un alandala de case, cu nume improprii de vile. Părea frumos urâtul acela cenuşiu, cu ochi de vitrină, străzi pavate cu maşini, c-o movilă din ziduri de piatră aruncate simetric pe-o coastă de munte. Localnicii îi spuneau cu-n fel de mândrie reţinută,Cetatea Neamţului. Şi multe erau întrebările care ieşeau din legăturile neurale ale creierelor noastre. Ce o fi? Cum va fi la Centrul Spiritual? Cine sunt invitaţii?
Dar maşina mergea mai departe, unde apusul devenea răsărit deasupra unor nori jucăuşi. Ne afundam tot mai mult în şopârla aceea de cărare, a cărei cap se ascundea între brazii seculari. Vârfurile lor sprijineau cupola albastră a cerului. După ce maşina şi-a făcut plinul, am început să ne căţărăm, cu încăpăţinarea furtunii, spre un vârf solid şi pietros. Ne târam ca o reptilă, plină de încăpăţânare. Iată-ne sus, printre conuri de brazi, se strecura timid un sunet de toacă. Brazii devin mai verzi şi te privesc parcă cu o umbră de mister. Frunze, pe care cu un profund regret, cad descriind printre ramuri un dans al eternului. Salutând în cădere ireversibilă alte surori de-ale lor ce-şi aşteaptă rândul . Îmi plăcea să privesc pietrele negre ale munţilor, cu hainele lor pictate în culorile veri,culori alese de pe icoanele de la mănăstirea Văratec. Da, de la această sfântă Mănăstire,unde sunt binecuvântaţi toţi credincioşii la vreme de vecernie,cu verdele pădurii. Seara năvălea peste munţi, peste văi, peste vieţuitoarele pădurii, peste mănăstiri,fără ca să reuşesc vreo dată să determin exact când apar primii electroni negrii ai nopţii. Pădurea, cu cântecul ei enigmatic, adormea. În vale pârâul cânta din valuri pe arcuşul malurilor. O melodie care chema visele. Târziu,când vocea clopotelor îşi împrăştia sunetele peste întinderea neagră a tăcerii, chemând credincioşii la rugă, brazii şi munţii participau şi ei la rugăciune prin ecoul pădurii.
Printr-un fel de tablou pictat pe o pânză albă de un pictor nevăzut al cerului, îşi făcea apariţia luna, luând loc printre credincioşii care se rugau lui Dumnezeu. Noaptea cobora sub coroana brazilor formând o imensă, pată neagră lăsând impresia că viaţa însăşi a dispărut. Bucuria rugăciunii, bucuria luminii dăruite de lună, retragerea întunericului, le consideram semne Divine, aproape inexplicabile,în atmosfera de smerenie şi apropierea de Divinitate. Toate acestea le simţeam şi le trăiam cu adevărat. În gând îmi revine întrebarea: Unde să te duc? M-a întrebat maşina, cu glasul pe jumătate, vibrând din toate şuruburile… Spre Văratic… Spre Mănăstirea Văratec… Acolo vreau să mă duci, dacă nu vrei nu te oblig, în viaţa mea de până acum n-am obligat pe nimeni dar mai ales pe tine sora mea vitregă….De ce la Văratic?…Vorbăreaţă mai eşti, iar eu, în acest moment nu am nici un cuvânt în gură, deşi îmi e sete de el. Totuşi nu te pot lăsa fără răspuns… La Văratic sau petrecut şi se vor mai întâmpla minuni venite de sus din împărăţia veşnică….Este un loc ales de la începuturi…. Într-un an un călugăr mi-a spus că oamenii din împrejurimi îşi duceau vara oile la vărat pe locul unde se află astăzi Mănăstirea Văratic şi aşa din an în an din vorbă în vorbă, s-a ajuns la denumirea de Văratic şi cred că aşa va rămâne pentru veacuri…… Iată şi comuna Văratic. Am oprit în faţa Mănăstirii, apoi am mers spre Centrul Cultural Spiritual Văratec, o clădire albă, cu parter şi etaj, nu departe de biserica Sfântul Ioan în curtea căreia se afla şi mormântul poetei Veronica Micle. Avea multe flori în curte deşi luna iulie aduse cu ea seceta iar ploaia mai avea încă să aştepte. Ghicindu-mi gândurile, poate telepatic, poate prin credinţă, în prag a apărut Maica, zâmbindu-nevulcanic, enigmatic şi înfloritor: ,,Bine aţi venit,vă aşteptam. Poftim…….Bună ziua şi îmi pare bine că v-am regăsit sănătoasă şi cu credinţă în Dumnezeu. Poftim Nici nu ştii cât mă bucur…. Intraţi şi vizitaţi muzeul. Vă place? E un Centru ce emană multă lumină sfântă şi plină de mister, de rugăciune şi pocăinţă.” Ne place…. Ne place mult şi abia aşteptăm să stăm de vorbă cu gazdele evenimentului, doamna Emilia Ţuţuianu şi Maica stareţă Iosefina…dar şi cu ceilalţi invitaţi la eveniment.
În timp ce flăcările cunoaşterii urmăreau prezentările făcute, chipurile sfinţilor de pe pereţii albi ai camei îmi vorbeau despre destine şi credinţă, vorbeau scoţând sunete ce aminteau de scrierile şi inspiraţia poetică a poetului Mihai Eminescu. Căldura spirituală a umplut camera pătrunsă de valul misterului. Conversaţia interesantă cu Maica Stareţă plină de semnificaţii religioase şi a invitaţilor s-a sfârşit, urmând să vizităm Mănăstirea. Am ocolit Mănăstirea pe la stânga şi ne-am oprit în faţa uşii. Era masivă, gânditoare dar primitoare. Sufletul ne vibra în aşteptare…. sunete lungi de clopot ne vizitau timpanele, reflectându-se lin ca o curgere de apă în câmpie, peste sufletele noastre care primeau lumina şi tremurau galactic de emoţia cerească. Eram în curtea Mănăstirii Văratec, la intrarea în biserica Adormirii Maici Domnului. Aşteptam… aşteptam…. aşteptam… Ne simţeam pierduţi în marea masă de flori care vibra pe aceeaşi lungime de undă ca şi simfonia cerului care urma din clipă în clipă să se deschidă. Tăcere în univers, tăcere în inimile noastre, tăcere în biserică, tăcere printre brazi iar cerul începea să capete culoarea luminii. Reîntorși la Mănăstire Văratic, ne-am destăinuit bucuria spirituală, în jurul unei mese bogate, cu gândul că vom începe o nouă viaţă purificată cu sufletul plin de lumină şi bucurie alături de prieteni….
La întoarcere spre casă, într-un cerdac plin de icoane, flori şi lumină, luăm masa în aceeaşi formaţie. Natura vorbea prin vocea florilor, a brazilor şi a păsărilor. Bucuria se vedea peste tot, chiar şi în pietrele de pe drum, iar vârfurile albe ale munţilor dansau printre norii rătăciţi. Totul era nou, curat şi primitor. Zeci de turişti mişunau prin locurile sfinte. Din vale urcau dealul grăbite cântecele măicuţelor. Dar maşina zbura înaintea gândurilor noastre iar Mănăstirile din zonă trăiau prin respiraţia lor monahală, măreţia Domnului.

 

Dr.ec./Scriitor Corina Matei Gherman
Membru USR,România,Filiala Iaşi.
Vicepreşedinte UCA,Filiala Iaşi,Cercul Militar Iaşi
Vicepreşedinte Cenaclul Octav Băncilă Cercul Militar Iaşi

Lasă un răspuns