«

»

Eugen Dorcescu – Poemele bătrânului

 

 

Poemele Bătrânului
(Selecţie)

1.

Bătrânul
şi-a simplificat,
şi-a geometrizat
afectele. Spune
că ierarhia iubirilor sale
începe cu Yah Elohim, continuă
cu soţia, nepoţii, fiicele, cu
părinţii şi fraţii – cei după trup,
cei întru credinţă – ,
se opreşte la semeni,
diluându-se enorm, pentru a-i
cuprinde pe toţi, pentru a
se distribui egal fiecăruia,
se întoarce apoi, revine la
el însuşi, încrezătoare,
dar Bătrânul nu vrea
s-o primească, el ştie
că a iubi pe cineva dintre oameni
înseamnă
a dori să trăieşti tu în locul lui
– spre a-l feri de ororile vieţii –,
el ştie
că a urî pe cineva înseamnă
a dori să îl faci pe acela să
trăiască în locul tău,
şi Bătrânul nici nu se iubeşte,
nici nu se urăşte,
el nu mai trăieşte de mult în
locul său,
el nu mai trăieşte
în niciun loc
şi n-a murit încă.

Eugen_Dorcescu

2.

Bătrânul priveşte, pe rând,
cele două crematorii cosmice,
soarele, luna.
Ce să aleagă?
Nu se poate decide,
fiecare din ele are
maiestatea, farmecul său.
Soarele poate oferi o incinerare
instantanee, fără amestec, o
trecere iute prin focul uscat, un
fel de uitare ce precedă
trecerea însăşi.
Luna, dimpotrivă, e foc lichid,
arderea e, probabil, mai lentă şi
trecerea se contemplă trecând.
Desigur,
totu-i o ipoteză, un joc, deoarece,
în ambele cazuri,
Bătrânul n-ar fi de faţă, el
e doar virtuala cenuşă,
pe care au spulberat-o, cândva,
flăcări definitive,
adieri virtuale.

3.

Cadavrele încă vii din
oraş
i-au făcut Bătrânului o
primire indiferentă, o primire
prietenoasă,
era soare, era cald,
maşinile goneau care-ncotro,
copacii fremătau,
acoperind morminte de
aer,
adia, subtil, a trecere, a
descompunere, a
putrezire,
în vitrine soarele
– harnic paracliser –
aprindea candele, stingea
lumânări,
se făcuse din ce în ce mai cald,
cadavrele încă vii erau pline,
din creştet până-n tălpi,
cu viermi lungi de
sudoare.

4.

Incompatibil cu
spaţiul, cu timpul,
Bătrânul îşi gustă, în
singurătate, acronia,
obligat, totuşi, prin pârghia
necruţătoare a gravitaţiei,
să rămână fixat într-un loc,
într-un topos, în spaţiul
de care nu-l mai leagă nimic,
în afara repulsiei.
Dar şi timpul deşiră şi
sfâşie – timpul, criminal nevăzut,
adânc împlântat
în inima spaţiului, adânc
împlântat în trupul
Bătrânului,
muşcându-i sufletul,
însângerându-i sufletul,
noaptea, mai ales,
noaptea târziu,
colindând prin coşmaruri,
ca o hienă.

5.

Bătrânul e atât de
singur, încât
a umplut, cu firava lui
substanţă, spaţiul şi
timpul,
Bătrânul e atât de
singur, încât
nu-şi mai află loc în
spaţiu şi timp, s-a ghemuit în
vechiul lui faeton de
cenuşă,
cu vizitiu de
cenuşă,
cu doi cai de
cenuşă,
stă rezemat pe tapiţeria
de scrum şi cenuşă,
străbate un peisaj
neînchipuit de pustiu,
neînchipuit de frumos,
operă a incinerării universale,
străbate un peisaj peste care
noaptea coboară definitiv,
o singură flăcăruie, un rest
al incendiului cosmic, îi
luminează,
de foarte departe,
drumul alb,
de cenuşă.

6.

Fiicele Bătrânului nu
l-au uitat, deşi, de fapt,
nu-l mai ţin minte.
El nu le-nvinovăţeşte, el nu
învinovăţeşte niciodată pe
nimeni (poate tocmai de-aceea
nu-l mai ţin minte),
el contemplă liniştit marele
Râu al timpului (seamănă cu
Ibrul, îşi zice),
aşteaptă clipa când îşi
va îmbrăţişa mesagerul de
flăcări,
când va intra şi se va
face nevăzut în familia
focului,
când fiicele focului,
nepoţii focului vor
deveni
propria sa
familie.

7.

Bătrânului
i s-a făcut atât de lehamite
de ziua
ploioasă, de
înfăţişarea oraşului,
de piaţa duhnitoare,
de semenii murdari, săraci,
zbârliţi, disperaţi,
i s-a făcut atât de
lehamite de sine însuşi, de
propria-i viaţă,
încât, întors acasă,
şi-a şters, cu
un gest decis, decisiv,
şi-a şters, de pe
pânza goală a zilei,
statura, umbra
şi urmele –
atât înapoi, cât şi
înainte.

8.

Soarele – cu lumina lui,
răspândită, inegal, deasupra
oraşului –
i se pare Bătrânului că are o
alură de sfinx.
N-ar putea explica sursa şi
geneza acestei analogii,
nici nu se străduieşte să le explice,
trăieşte, pur şi simplu, imensa
oboseală a enigmei,
imensa povară a razelor
întreţesute,
imensa teroare
a soarelui ermetic, straniu, greu,
apăsător, inexistent,
ar vrea, timid, să
se smulgă din sine,
să fie liber, uşor,
să privească din văzduh panorama
primăverii înflorite,
intens şi vast înflorite,
apoi,
să se întoarcă în tărâmul secret,
la florile lui de
cenuşă.

9.

Bătrânul se
încăpăţânează să rămână
fidel
mizantropiei sale
generoase,
Bătrânul e atât de
bun, încât, cum s-ar putea
afirma, cum
s-a şi afirmat,
e de-a dreptul crud,
Bătrânul
îi iubeşte pe ceilalţi şi
se urăşte pe sine,
îşi urăşte prezenţa în
promiscuitatea oraşului,
în amalgamul de beţivi,
câini, cerşetori
şi investitori strategici,
îşi urăşte absenţa dintr-un
alt secol, dintr-o
altă lume,
îşi urăşte ziua de ieri,
fiindcă s-a înjosit s-o trăiască,
îşi urăşte
ziua de mâine,
fiindcă s-ar putea înjosi
părăsind-o.

10.

Bătrânul pregustă
plictisul fără seamăn al
morţii,
festinul acesta funebru a
început de mult,
din copilărie aproape,
Bătrânul a trăit frenetic,
a iubit, a petrecut, a muncit,
dar, niciun moment, n-a
părăsit masa de ceaţă şi fum
a lui Thanatos,
prin umbrele ei îşi privea
convivii,
în negura ei îşi devora
plictisul, greaţa, lehamitea,
la acest ospăţ se află
şi-acum,
când primăvara nu-i altceva decât o
invazie subterană de
viermi
şi-o explozie celestă
de cenuşă.

11.

Întrezăresc o singură
sărbătoare existenţială, îşi
spune Bătrânul,
ieşind din coşmarul
nocturn şi
călcând, ezitant, taciturn, în
coşmarul zilei ce tocmai
începe,
o singură sărbătoare, una
doar, plasată
la capătul acestui periplu,
mai zimţat decât orice tortură,
o singură sărbătoare, un
cântec ce leagă trup,
suflet şi cosmos, un
imn adresat solidarităţii astrale,
eliberării, durerii, luminii,
o sărbătoare ce începe cu
tine şi se-ncheie cu
tine,
fiinţă tragică, nefericită ce eşti,
o sărbătoare în urma căreia,
însă,
tot duală rămâi:
în văzduh – flacără,
jos, pe pământ – cenuşă.

12.

Flăcările i-au vorbit
întotdeauna Bătrânului,
tot aşa cum i-a vorbit, misterios,
şi vântul,
astfel se vede el, acolo, pe
ultima treaptă,
un fuior de foc,
împletit cu
un fuior de vânt,
vântul ar avea,
în viziunea Bătrânului,
menirea să ia duhul cu
sine,
el, vântul, a fost şi a rămas
un fel de alter-ego fantomatic,
un vaier al eului,
adresat eului,
pe când flacăra destramă şi
sfârtecă trupul,
cu o dragoste vehementă,
totală,
a ucide înseamnă a
poseda fără limite,
flacăra, deci, absoarbe, în
trupul său fluid,
trupul rigid al Bătrânului,
îl desface, îl pierde printre
nenumăratele-i degete,
îi şopteşte:
„Te iubesc, te-am
iubit toată viaţa, voi
muri gândindu-mă la
tine”.

13.

Bătrânul a
iubit marea şi apoi
a uitat-o;
a iubit muntele şi apoi
l-a uitat;
a iubit, cândva, nebuneşte,
Râul copilăriei sale, a
iubit pădurile, dealul,
Poiana,
a iubit Pârâul, zăvoiul,
merii sălbatici, care foşneau,
metalic, argintiu, în amiaza de
vară,
a iubit drumul, da,
drumul pustiu, vag-şerpuitor,
ce semnifica orice, dar,
în primul rând, semnifica
viaţa şi moartea,
pe toate le-a iubit şi
le-a uitat, fără niciun dram de
regret,
încât acum singurele fantasme de
care mai vrea să-şi aducă
aminte – rareori, e drept, rareori –
sunt însăşi uitarea – şi
voluptatea neagră
ce-o însoţeşte.

14.

Pe pod,
printre pietonii grăbiţi,
aiuriţi,
un câine s-a retras
să moară,
de fapt, moartea l-a
prins acolo, din urmă,
l-a culcat pe asfalt şi
i-a stors din nări
un ultim pârâiaş oribil
de sânge.
E un câine ancestral, o
relicvă,
a venit din magnificul parc
cu trandafiri – mândria oraşului – ,
aşa cum se poate deduce din
traseul picăturilor de
sânge,
treci pe-alături, mila, şi
groaza, şi greaţa
rămân singure – singure,
pe podul de beton armat, inutil,
în această lume, inutilă şi ea,
unde, dacă priveşti atent, nu
e nimeni,
în afară de vulturul negru al
morţii.

15.

Pare de necrezut, dar
Bătrânul a fost tânăr
cândva,
pare de necrezut, dar va
fi din nou tânăr,
va fi flacără tânără,
lumină tânără, izvorâtă din
flacără,
fum tânăr, plutind peste
apele Râului,
va fi lacrimă tânără, în
pleoapele celui ce priveşte
flacăra, fumul,
va fi cenuşă tânără,
presărată în apele străvechi, în
apele verzi şi bătrâne,
care curg spre zări bătrâne,
eterne,
va fi suflet tânăr, eliberat
de zgura memoriei carnale,
trupeşti,
va licări printre turle,
urcând
treptele veşnic tinere, ale
eternităţii
veşnic eterne.

 

Selecție și biobibliografie de Mirela-Ioana DORCESCU

EUGEN DORCESCU (n. 18 martie 1942). Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Doctor în filologie (1975). Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1976). Cetățean de onoare al Timișoarei (din 1 august 2014). Opera poetică (selectiv): Biblice, antologie, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, nevarietur, 608 pagini, realizată de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017. Poezia sa a fost tradusă în mai multe limbi europene (în engleză, în franceză, în italiană, în germană, dar, mai cu seamă, în spaniolă). Dintre traducerile în spaniolă, menționăm: Eugen Dorcescu, El camino hacia Tenerife (Drumul spre Tenerife), Idea Ediciones, Colección Atlantica, Santa Cruz de Tenerife – Las Palmas de Gran Canaria, 2010. Traducere: Coriolano González Montañez; Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului), Ediciones Igitur, Montblanc, Tarragona, Spania, 2012. Traducere: Rosa Lentini; Las elegías de Bad Hofgastein (Elegiile de la Bad Hofgastein), Editura Mirton, Timișoara, 2013. Traducere: Coriolano González Montañez. Premii: Între numeroase altele: Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (2012); Marele Premiu pentru poezie „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017.

Lasă un răspuns