«

»

Mirela-Ioana Dorcescu: Cartea ca un pod

(Cronică a lansării de carte „Realismul simbolic. Eseistica și proza Mirelei-Ioana Dorcescu”, UVT, 9 noiembrie 2018)

Ani s-a aciuat, pisicește, pe lângă mine și a devenit o prezență cotidiană, inevitabilă și indestructibilă, începând de la debutul meu cu „Punctul interior”… și până la debutul ei recent, cu o carte despre romanele și eseurile mele, intitulată „Realismul simbolic”. Între cele două momente s-au scurs opt ani. Ani a participat nemijlocit la aproape toate evenimentele devenite subiecte literare și analizate de dânsa hermeneutic, cu metodele mele, în stilul meu. Ca în arta postmodernă, ce generează biografii… Simona Constantinovici și Bogdan Țâra, fără să se fi vorbit în prealabil, au apreciat cartea Anișoarei drept „un exercițiu de admirație”… Oare acesta e cuvântul?… Admirație sau țintă? Ani și-a dorit mereu să fie cu mine, să știe cât mine, să scrie ca mine, să facă parte din lumea mea… Am așteptat să văd până când o ține această râvnă. Și am văzut!… Nu știu cât am învățat-o eu pe Ani în acești ani, cât a învățat de la colegii mei, cât din vrafurile de cărți citite, dar un lucru e sigur: ea a făcut pași mulți în direcția mea. Nici nu mă gândeam că e atât de dificil să te convertești din inginer în filolog. Și totuși, câți ingineri s-au reorientat spre filologie…? În cei 30 de ani de carieră didactică, eu nu am cunoscut decât două persoane: pe Voichița Năchescu și pe Anișoara Violeta Cîra. Dar numai Ani „și-a așezat numele pe-o carte”…
Aseară a fost seara Anișoarei. Era ca o adolescentă de odinioară la primul bal. Cu rochiță nouă, evazată, roz, cu guleraș negru și cordon lat, asortat. Cu papucei de culoarea bomboanelor fondante. Cu o codiță împletită între bretonul roșcat și părul înfoiat. La debut… ca la debut! Sala s-a umplut. Cu studenții mei, ai Simonei, ai Adinei. Cu prietene vechi, ca Nadia, Adina sau Monica M. Condan, cu prietene noi, precum Doamna Tonenchi, Doamna Mocan, Doamna Frățilă, cu familia Anișoarei, cu prietenele ei… Aceștia sunt spectatorii ideali. Cei care vin să vadă, să asculte, să se solidarizeze cu autoarea, de data aceasta, și cu… subiectul cărții, adică subsemnata.
Pe fereastră, se vedea orașul: statui, alei, șiruri de arbori ornamentali, Catedrala… Se lăsa întunericul, încet-încet, în vreme ce, în sala 202, se ținea o lecție altfel, cu o echipă de dascăli la catedră, cu studenți, de drept și de ocazie, șezând pe scaune, nu în bănci. Ca la un spectacol. Ani s-a desprins dintre masteranzi și s-a așezat la catedră, a trecut, deci, de partea cealaltă, pe poziția privilegiată a celei căreia i se lansează o carte.
Ușor emoționată, dar numai atât cât era necesar ca să fie, de-a dreptul, șarmantă, Ana Maria Radu Popovici (confundată cu colega noastră Ana Maria Radu Pop, care devenea, astfel, din absență, prezență) deschide, intrând cu dulceață în rolul încredințat, ceremonia. Salută grațios, face introducerile, zâmbește din vârful buzelor, se răsucește când spre auditoriu, când spre prezidiu, stăpână pe toate replicile ei… Urmează Doamna Constantinovici. Zveltă, cu părul blond și bogat, îmbrăcată în culori îndrăznețe, rivalizând cu frunzele toamnei, Simona face piruete retorice, filosofie a artei, considerații estetice sofisticate, semantică interpretativă. Toate curg ca un torent cald, de foarte de sus. De acolo de unde pornesc îndeobște spre studenți gândurile ei. Dă glas unor întrebări despre prietenie, veghe, admirație, sinceritate, adevăr… Are și răspunsuri. Le enumeră, la foc automat… Și la capăt, privindu-i pe cei din prezidiu, își amintește brusc ce au însemnat ei cândva, ca prieteni, pentru ea, cu ani mulți în urmă, într-un moment de cumpănă. O muchie, un cerc, o rugăciune… Ne întoarce în timp, cu ochi înlăcrimați, rătăcim acolo, împreună cu vorbitoarea rămasă fără cuvinte, o secundă-două, într-o zonă crepusculară, din care am ieșit cu toții cu bine și, știind asta, revenim, fericiți, în prezent. Toate sunt acum la locul lor. Viața merge înainte, în cel mai firesc mod cu putință. Și facem cerc în jurul lui Ani și al cărții ei. Ce (re)întâlnire fericită!
Experiența de orator a lui Eugen Dorcescu își spune cuvântul, de la prima silabă. Studenții își pot lua notițe. Postura, dicția, formulele de adresare, toate frazele „cad în locul lor/menit din cer”, după cum observase Șerban Foarță în legătură cu limbajul poeziei dorcesciene. Discursul se articulează și se rostește exact ca în manuale. Cu accente perlocuționare premeditate: Poetul aduce elogii Universității timișorene, „în care a învățat carte” de la venerații săi profesori, nelipsind la niciun curs, la niciun seminar, căci pentru învățătură a venit la Timișoara. Onestitatea spuselor sale nu poate fi pus la îndoială. CV-ul lui este un șir neîntrerupt de performanțe. Mulți se întreabă „ce poți face cu filologia”. Ia să vedem ce ne spune CV-ul lui Eugen Dorcescu: dr. în filologie, cercetător (director al Colectivului de cercetare de la Academie), editor (director al Editurii Facla), scriitor profesionist (din 1976), poet, traducător, critic literar, eseist, cetățean de onoare al Timișoarei. Câte discursuri a ținut de-a lungul vremii? Sute! Chiar cu câteva ore în urmă a prezentat la Scriitori recenta carte tradusă de Ildikó Gábos- Foarță. Acolo au venit să-l asculte boboceii de anul I, Română. Acum e deja seară. Se adresează masteranzilor. Le vorbește despre cartea colegei lor, carte dedicată „Doamnei lui, soției lui, Doamna Dorcescu”. (Ceilalți se obișnuiesc mai greu cu noul meu nume, deși e pe coperta cărții, în fața lor. Bogdan Țâra recunoaște: Mirela… și mi-e mai greu să spun…: Dorcescu. Dar spune cum trebuie, își învinge inerția. Nici atunci când i-am cerut să-mi spună „Servus” în loc de „Sărut mâna” nu i-a fost mai ușor. În loc să mă salute, de câte ori se întâmpla să ne vedem pe holurile Universității, dădea din cap zâmbind și căuta să spună orice altceva… decât „Servus”. Dar cât e de atunci?… Nici nu vreau să mă gândesc. Bogdan mi-a fost student, în primul meu an de carieră didactică universitară. Apoi și-a dat un doctorat la București, altul la Sorbona. De câțiva ani buni e șeful Catedrei de limba română, adică șeful meu!). Maestrul Dorcescu, la școala căruia sunt încă, deși i-am devenit, de mai bine de un an, soție, îmi zâmbește cu subînțelesuri: „Ce credeai? Că n-o să te recunoască lumea dacă o să te cheme Dorcescu?”… Ori de câte ori vorbește în public știu că toți ochii din sală sunt ațintiți pe el, ca-ntr-o pictură de Țuculescu. Atunci îl privesc și eu așa. De jos în sus. Ca un învățăcel. Eugen Dorcescu i-a remarcat, dintru început, Anișoarei Violeta Cîra „vocația de ucenic”. Și a insistat asupra acestui aspect: „În sens biblic! Drept strădanie a învățăcelului de a ajunge la înălțimea dascălului său”. Hm! Completarea nu corespunde ambițiilor lui Ani. Ea vrea să mă depășească! E nerăbdătoare să o facă. Acesta este țelul ei. „Prietenia lor nu a afectat această relație dintre dascăl și ucenic”, afirmă Eugen Dorcescu. Dimpotrivă, comentez eu în gând. Prietenia m-a făcut să nu pun, nici măcar temporar, capăt acestei relații, ce a ieșit de câteva ori rău de tot din matcă. M-a oprit de fiecare dată amintirea de neșters a prieteniei noastre. Sentimentul de frățietate. Îl aud pe soțul meu, de la o distanță fără distanță, întrebându-se: „Oare nu ne-am dorit toți asta? Să ajungem ca dascălii noștri?” Sau mai buni decât ei?… am continuat în surdină. Fiindcă acesta este visul. „Complexul prometeic”, în viziunea lui Gaston Bachelard. Prometeu a fost mai bun cu oamenii decât zeii. Întreabă azi de Prometeu! Toți știu că le-a dăruit oamenilor focul „furat” de la zei. Întreabă-i de faptele lui Zeus… Cine ar ști să răspundă?… Eugen Dorcescu se referă la pașii făcuți de Anișoara pe urmele mele, de la alegerea modelului la onorarea lui, într-o carte care s-a aflat mai întâi, ca teză de licență, sub competenta îndrumare a Nadiei Obrocea, autoarea unei extraordinare prefețe. Nadia considera, pe bună dreptate, că această carte a fost scrisă după tehnica palimpsestului. Eugen oferă etimologia palimpsestului pentru cei ce nu sunt filologi în sală: „de la palin care înseamnă «încă o dată» și «psestos», formă a verbului „a răzui…” Citează apoi, memorabil, din Maestrul său Alexandru Philippide: „Mi-i sufletul ca unul din aceste/ Ciudate manuscripte palimpseste ;/ Șterg scrisul proaspăt și deodată iese/ Alt scris cu slove ciunte nențelese”… Mi-amintesc de toate ștersăturile și reformulările, de toate mailurile cu textul cărții de dimineață, de seară, de noapte, cu care mi-am petrecut vara. „Nu e bine. Ți-am șters fragmentul despre… Îl refaci! Ține cont de…” etc. Ani e genul celor care te obligă să renunți la timpul tău, atât de prețios, pentru a te ocupa de ei. Sigur că nu cu mâna pe trăgaci. Dar cu o dorință arzătoare de a face din imposibil posibil. Asta o face unică: ea cere ajutor într-un fel în care nimeni nu i-l poate refuza. Și cu acest ajutor face minuni!
Cartea ei de debut este produsul uceniciei desăvârșite. Urmează însă pasul spre afirmare. Necesara rupere de model. Asta se așteaptă de acum de la Ani: „să-și ia zborul”. Nu mă îndoiesc că are capacitatea și voința de a o face. De când o cunosc, Ani este „în plină ascensiune”. Eugen Dorcescu, cu expertiza sa de scriitor și editor „bătrân”, se încumetă să laude capitolele cele mai complexe și mai incitante din carte, consacrate analizei simbolurilor din romanele mele, considerând că aceasta este secțiunea în care se aude cel mai clar vocea autoarei. Normal, îmi spun, în cei opt ani de când ne cunoaștem m-a însoțit la fiecare curs și seminar de semiotică. De fiecare dată, trebuia să prezint altă temă, alte direcții de abordare, fiindcă ea reținea tot, ca o bandă magnetică, și remarca la sfârșitul cursului: „asta ai mai spus și anul trecut, și acum cinci ani”…, de parcă aș fi fost singurul profesor care se repetă. Implicit, lărgirea tematicii, parțial astfel motivată, a însemnat mult și pentru mine, mi-a îmbogățit cunoștințele de semiotică și mi-a înlesnit calea spre hermeneutică. Fiindcă nu poți face hermeneutică fără transdisciplinaritate. Fără să fii Hermes. Un student interesat te obligă să fii mai interesat, tot așa cum un student bun te obligă să fii și mai bun. Să lupți, ca să nu ți-o ia, prea devreme și… prea mult, înainte.
Scriind prima carte despre mine, Ani și-a pus pecetea pe ceea ce va însemna de acum încolo receptarea mea. Așa prevede Eugen Dorcescu, așezând-o în cap de listă exegetică. O felicită, ca editor. Îi mulțumește, ca soț al meu. (Îmi amintesc că Ani mi-a fost lăsată moștenire, cu limbă de moarte, de mătușa mea Emilia: „Să nu renunți la Ani! Nu știi ce important este să se intereseze cineva de tine…” Câtă greutate au acum acele ultime cuvinte! M-au îmblânzit pe mine, au mobilizat-o pe Ani, au consolidat o prietenie providențială).
Bogdan Țâra se întreabă ironic: „Ce rol am eu? Sunt exegetul… exegetei” (face pauze pentru a marca sensurile implicite) „exegetei…” (repetă figura retorică)… „poetului absolutului” (prelungește tăcerea, câștigând audiență maximă) „care-și caută… arheul, care trăiește cu… avatarii… De fapt, de ce mă mir?… De la Târgu Jiu la Hobița lui Brâncuși sunt doar douăzeci și opt de kilometri. CEVA SE ÎNTÂMPLĂ ACOLO”. Și se declanșează, prin accentuarea fiecărui cuvânt, implicatura: referința indirectă, dar limpede, la genialitate. Ce amplitudine ia seara! În sală se află Monica M. Condan, care l-a comparat pe Dorcescu cu Brâncuși. La câteva sute de metri, la BCUT, ar putea fi Maria Nițu, cea care a făcut o paralelă între Dorcescu și Silviu Orăvițan. Există ceva pe interstițiile artei, care ne permite să trecem dintr-una într-alta, cum observa Simona Constantinovici. CEVA SE ÎNTÂMPLĂ ACOLO… e propoziția ce iese cel mai bine în relief. Mi-ar plăcea ca Bogdan Țâra să publice toate însemnările despre carte. Nu le-a mai citit, prins fiind în hora oralității, a cercului hermeneutic din jurul cărții, dar, ca unul dintre cei mai valoroși latiniști ai neamului, știe prea bine că doar „Scripta manent”…
În final, vocea lui Ani abia se aude. Emoțiile modelează firave sonorități de catifea… Degetele-i febrile caută laptopul. Evident! Ea trebuie să se sprijine pe ceva… Are un fișier doldora de mulțumiri pentru sfârșitul poveștii sale: pentru Mirela și Eugen, prietenii ei, care au învățat-o să nu abandoneze niciodată, pentru editură, pentru soț, pentru prezentatorii cărții, pentru toți cei ce o înconjurau – profesori, colegi, familie, prieteni – în acea seară, pe care nu o va uita niciodată. Acum câțiva ani, visa să rămânem prietene până la bătrânețe și să trecem, de braț, podul dinspre Universitate spre Catedrală. Dumnezeu a fost bun cu noi. Ne-a unit într-o carte… Cred că și El a fost înduioșat de ardoarea dorinței lui Ani.

Lasă un răspuns