«

»

Ștefan Dumitrescu – Însușirea esențială a geniului

Aşa cum sunt oameni ale căror calităţi perceptive, intuitive ieşite din comun îi fac să descopere izvoarele, (fântânarii sau solomonarii, cum erau denumiţi în evul mediu, şi care au calităţi radiestezice), iar alţii pot să profeţească, să vadă, să perceapă lucruri care se întâmplă în viitor, la fel şi Geniul (sămânţa spiritualităţii româneşti, punctul fierbinte din centrul cosmosului cultural românesc) are această calitate fundamentală de a plonja până-n adâncurile cele mai insondabile ale spiritualităţii unui popor, până-n adâncimile cele mai ascunse, uitate, străvechi, dense, bogate, pline de mister ale subconştientului colectiv al unui neam, ori al spiţei omeneşti. Eminescu, unul dintre marile genii ale umanităţii a avut din plin această calitate, capacitate extraordinară de pătrundere (el a fost asemenea Luceafărului, care a plonjat din lumea suprauranică în lumea muritoare a omului), de adâncire, de intrare întru, în tenebrele uitate, cele mai adânci ale subconştientului colectiv al porului român şi al spiţei omeneşti. Din adâncimile “arheologiei memoriei poporului român”, unde a pătruns, când a revenit la suprafaţă a adus în forme noi nu numai mituri, ci şi substructuri perisabile care au aparţinut acestora, adică idei, stări sufleteşti, bucăţi de mitos, sentimente, spaime, emoţii, atmosfera perioadelor mitice, vechi ale neamului românesc. În “Sara pe deal”, ne uimeşte simplitatea cu care a fost redată “acea pace sacră, dulce şi veche, profund românească”, acea pace a spiritului românesc, a satului românesc, esenţializat şi sedimentat odată cu trecerea vremurilor.
Ei bine, acea atmosferă nu aparţine în nici un caz secolului XX sau XIX, ea vine dintr-un alt veac, din vechime, ne dăm foarte bine seama de lucrul acesta. Pacea aceea atât de sfântă vine din vechimea dulce a acestui neam, şi ea este plină de “suflet românesc”. Geniul aduce din periplul, din excursul său în adâncurile spiritului neamului românesc nu numai structuri mito-ideatice, cum spuneam, ci şi “conţinuturi afective”, stări psihosociale, ori mai mult, acea stare de comunicare a sufletului cu cosmosul, (redată atât de bine de mitul şi de balada Mioriţa) acea stare de prelungire a sufletului în cosmos şi osmoza dintre ele. Este ceea ce avem ( sfântă şi clară) în “Sara pe deal”, care din punct de vedere al elementului epic şi ideatic este de o sărăcie lucie. Şi totuşi, ca printr-un miracol, structurile lirice, semantice şi lingvistice ale acestui poem conţin ”acea pace sfântă şi dulce, plină de suflet românesc”, care vine din istoria acestui neam.
”Sara pe deal” conţine acea “vrajă” specific eminesciană, atât de profundă, şi despre care s-a scris atât de puţin. În “Strigoii” (unul dintre cele mai mari poeme ale poeziei universale, şi româneşti, desigur, atât de puţin apreciat de mai toţi cei care s-au aplecat asupra poeziei lui Eminescu) “simţurile fine şi profunde” ale poetului Eminescu pătrund până în stratul epistemologic, spiritual şi religios al etnogenezei poporului român. Suntem în plină etno-geneză a poporului român, a limbii şi a spiritualităţii româneşti, cândva intr-unul din veacurile primului mileniu, când poporul român ce se coagula în satele sălăşuind pe văile râurilor de munte, trăia cu spaima în suflet, ascultând încordaţi, cu urechea, pământul, să vadă dacă nu aud duruitul copitelor de cai. Suntem în mileniul năvălirilor popoarelor migratoare, când tot omul avea car cu două proţape, avutul adunat într-o boccea, care era o cergă de lână, sau o traistă, ca să fie luat şi dus în adâncul codrilor. Ei bine, în acest moment, când poporul român era deja creştinat :

“Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari
Întinsă-n haine albe, cu faţa spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpân peste avari,
Încet, adânc răsună cântările de clerici.”

Se petrece această dragoste dintre Arald, (stăpân peste avari, conducătorul unuia dintre popoarele migratoare şi logodnica lui, ne spune poetul, care este o pământeancă, o localnică, o fiică a pământului, deci o “daco-romană” cu numele de Mărie. Poemul acesta plin de o vrajă dulce, fără seamăn, şi păgână este foarte asemănător cu “Luceafărul.” Un “Luceafăr” care se petrece în plan istoric şi etnogenetic, în plan orizontal şi nu în cel cosmic, vertical, al veşniciei. Dar o să revenim asupra acestui poem, mai bine zis o să intreprindem o interpretare a sa, într-un studiu special. Aici ne ocupăm de interpretarea poemului “ Luceafărul.” Ei, bine, plonjând în acel strat al spiritualităţii româneşti, din perioada etnogenezei poporului român, în acest nivel al subconştientului colectiv, Eminescu ne aduce din acest “strat cultural” nu numai ideea iubirii dintre daco-româna Maria şi regele avar Arald, (ideea aceasta că românii au existat în faţa popoarelor migratoare şi convieţuind cu ele, ideea aceasta a convieţuirii, a coexistenţei cu popoarele migratoare, este foarte reală şi nu i-am acordat până acum importanţa cuvenită în istorie. Eminescu ne semnalizează, ne transmite tocmai lucrul acesta, extrem de important), ne revelează faptul că în acel moment poporul român era creştinat (creştinat nu de biserica Ortodoxă, care nu exista pe atunci, ci de credinţa noilor Apostoli, de biserica originară, primară care ducea în lume cuvântul lui Iisus, Evanghelia, de credinţa apostolilor, diaconilor şi misionarilor creştini care treceau Dunărea şi veneau în Dacia, care era într-un fel “creştină”, dacă ne gândim la Zamolxe, şi la religia lui, care într-un fel a pregătit poporul dac pentru creştinism, “pre-creştinându-l”) şi că Regele Arald avea altă credinţă, dar şi faptul că Arald merge la Magul dac din munţi, care-l invocă pe Zamolxis ca s-o învieze pe Maria, aici avem desigur numele şi simbolul Fecioarei Maria, mama Mântuitorului. Avem astfel informaţia că religia lui Zamolxis se mai păstra încă în munţi, dar şi într-un nivel istoric şi al subconştientului colectiv mai profund. Ei, bine, acest poem aduce din stratul istoric, pe care-l revelează toată acea afectivitate, toată acea vrajă păgână a respectivului ev istoric, toată muzicalitatea telurică şi lumina de amurg milenar, de clarobscur mitologic.
Iată deci meritul acestui poem, conţinutul lui. Până acum nu avem în critica şi istoria literară nici măcar o interpretare a acestui poem. Mergem acum mai departe şi coborâm cu încă un nivel, sau mai multe nivele ontologice şi istorice prin timp. Ajungem astfel la poezia “Mai am un singur dor,” cu cele două variante ale ei, “De-oi adormi“, variantă, şi “Nu voi mormânt bogat”, variantă. Poezia aceasta este într-adevăr “Mioriţa“ lui Eminescu, Mioriţa poeziei culte româneşti. Acest poem (nici el interpretat, decodificat în profunzimea şi în esenţialitatea sa) ne evocă atât spiritul “Mioriţei“, atmosfera ei, conţinutul ei, ideea esenţială a Mitului Mioriţei, încât realizezi că între cele două poeme legătura este directă, cât şi “atmosfera afectiv-mitică a timpului”. Nimeni până acum nu a încercat să-şi explice de ce a scris Eminescu o poezie, “Mai am un singur dor“, şi această poezie să fie re-editare, o reapariţie, o “izbucnire”, a spiritului Mioriţei, a esenţei ei, în cultura română. O re-apariţie, după două sau trei milenii a conţinutului legendei şi Mitului Mioriţei.
Este ca şi cum un izvor ar intra în pământ undeva, într-un loc, şi ar ieşi la suprafaţă într-un alt loc, peste două mii de ani, la fel de proaspăt, cu aceiaşi culoare a apei, cu acelaşi şi miros. “Mai am un singur dor“ aduce din străfundurile istorice ale Spiritualităţii româneşti acelaşi “ conţinut psihic”, aceiaşi ne-părere de rău că fiinţa şi sufletul se despart de lumea aceasta, şi dorul după lumea de sus. Ba, mai mult observăm o “eliberare“ a sufletului, o dorinţă, o tindere a lui către stingere, de fapt către dincolo de stingere, pentru că Spiritul ştie dintr-o “memorie a lui ancestrală” că dincolo de stingere este cosmosul, este eternitatea spiritului, dulcea eternitate. De aceea doreşte el să ajungă dincolo de stingere, pentru că acolo, în cealaltă lume, în cealaltă dimensiune, va fi fericit, pentru că numai astfel se va elibera de constrângerile, de murdăria şi suferinţa pe care el a trăit-o în lumea aceasta pământească, unde el, sufletul, a fost închis în cuşca trupului de carne, şi a fost constrâns de poftele acestuia, de patimile şi suferinţa cărnii, de pasiunile şi murdăria omenescului. Şi acum, sufletul, după un periplu dureros prin această lume, el vrea să se întoarcă din “întunericul cărnii şi al lumii terestre“ în lumina spiritului, în nivelul divin, unde el a trăit înainte şi din care el a făcut parte. Cu alte cuvinte, el, sufletul şi spiritul (cele două noţiuni nu sunt sinonime) se întorc acasă, în lumina şi în nivelul divin din care s-au întrupat, din care au venit. Este ceea ce se întâmplă în “Mioriţa” şi în “Mai am un singur dor”, poemul lui Eminescu. Acest poem, conţinutul lui, ideea fundamentală conţinută, motivul literar al lui, vin din Subconştientul poetului, al omului Mihai Eminescu, iar în subconştientul poetului Mihai Eminescu se găseşte tot, întregul Subconştient colectiv al neamului românesc, pe care Mihai Eminescu l-a slujit cum nu a mai făcut-o nimeni. Mihai Eminescu plonjând în Subconştientul lui, plonjează în Subconştientul Colectiv al neamului său, imens, multimilenar, profund, de unde va reveni aducând la suprafaţă comorile, bijuteriile, elixirele, conţinuturile filtrate, esenţializate, înnobilate ale mileniilor de experienţă trăite de neamul românesc.
Deci numai geniul, prin capacitatea sa supraumană, prin puterea sa extraordinară de percepţie, are acces la marea zestre mito-etnologică, abisală, eternă, străveche a spiritualităţii unui popor, la nivelul ultim şi cel mai adânc al simţirii şi gândirii, numai el se poate scufunda, plonja în mâlurile abisale ale spiritualităţii poporului român. Numai el poate re-creea în forme noi conţinuturile acestui adânc abisal, ale subconştientului colectiv al neamului său.

Lasă un răspuns