«

»

Constantin Mănuță: Un Sonetist Redutabil – Mihai Merticaru

CONSTANTIN MĂNUȚĂ

Mihai Merticaru apare ca un sonetist redutabil în cartea Vis și abis, apărută la Editura Muşatinia , Roman, 2018, dar şi-n celelalte cărţi de sonete:Arca lui Petrarca, Geometrie lirică, Arta euritmiei, Flacăra din piatră , Urciorul de aur și 101 sonete.
Definind sonetul” o fantastică nuntă între pătrat şi triunghi”, Mihai Merticaru se doreşte a fi un poet grav, convins fiind de puterea de regenerare şi tranformare a cuvântului prin intermediul metaforei în adevărate clipe lirice spre delectarea şi desfătarea cititorului avid de poezie.
La începutul volumului, aşază Parisul – capitala muzicii şi a poeziei– în 14 sonete, “oraşul feeric un ocean de culori şi de lumină”, capabil de nenumărate surprise, încât acest oraş – epopee este demn de exclamaţia lui Goethe:”Opreşte-te clipă, cât de frumoasă eşti”:”Întreaga lume şi-a dat întâlnire/ La Turnul Eiffel şi-n mii de muzee./ Cerul nu conteneşte să se mire// Ce-i leagă pe oameni cu-atâtea fire./ Petrecerea-i demnă de-o epopee,/ Mulţimea roagă clipa-n loc să steie.”(Paris I).
Sunt trecuţi în revistă regii Ludovici ai Franţei, Napoleon Bonaparte, scriitorii: Balzac, Hugo, Dumas, Voltaire, Rousseau, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, C.V.Gheorghiu, pictorii Manet, Matisse, sculptorul C.Brâncuşi.
După ce plin de adoraţie, admiraţie şi laudativ prezintă Parisul,” acest oraş al luminilor”, ajunge la concluzia că nu doreşte să-i fie rob, ci “rămân ce-am fost pietrean!”
Om şi poet înzestrat de Dumnezeu cu har divin, îşi elogiază pasiunea pentru poezie, chiar dacă i-a devenit o Golgotă şi l-a răstignit “ pe-o cruce de cuvinte:” Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare,/ Precum fluturele, raza de soare/ Şi melomanul, dulcea simfonie./ Am ars pe-al tău altar în ape stinse,/ Urcând pe Golgota tot înainte,/ Nopţile, ţi le-am ţinut mereu aprinse,/ La picioare ţi le-am depus învinse,/ Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte,/ M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte.”(Sonetul unei pasiuni).
Toate poeziile încep cu cuvântul, ca acesta al muzei, care-i aduce inspiraţie, văzută ca o fată frumoasă, făcând ca sonetul să zboare “ Spre lumea de azi şi cea viitoare! “
Ochii iubitei sunt nişte “miracole colorate, geometrii astrale” în Sonetul ochilor tăi.
Autoportretul liric al poetului este de” trist şi palid anahoret”, fascinat de tainele infinitului. “Stropul de dumnezeire”, de care vorbeşte dânsul, sălăşluieşte aproape în fiecare om, izvorât din povestea lumească de iubire. Portretul iubitei cu ochi strălucitori reiese din mâna pictorului –“ ut pictura poesis”, încât îşi imaginează Calea Lactee – o alee unde” se vorbeşte româneşte… euritmie cu chip de femeie “ care transformă toată viaţa omului într-o magie.
Sonetul poetului urgisit (I-II) se referă la poetul roman Ovidiu exilat la Pontul Euxin, care suferind pentru Iulia, i-a sculptat un trainic monument, nemurindu-o prin cântece. Nu sunt uitaţi George Bacovia şi Omar Khayyam, ori versuri din Cântarea Cântărilor, Sapho, Li Tai Pe, în scopul proslăvirii iubirii.
Dacă apare în ipostaza unui timonier, poetul trebuie să construiască o catedrală, semn al veşniciei şi al durabilităţii, deci un alt fel de Meşter Manole. Şi un poem de Rabindranath Tagore completează portretul iubitei,” de esenţă divină”, încropind o sintaxă din jocul de cuvinte axă, parataxă.
Cuplul modern este o altă faţetă a Isoldei şi a lui Tristan, femeia, culoarea şi bărbatul, o melodie, formează aceeaşi sinestezie, nu îndepărtată de mitul androginului din vremurile ancestrale, aşa-şi închipuie poetul din “naiva tinereţe, ea regină, el arheu”.
Vindecarea de singurătate se face prin intermediul poetului – taumaturg care va descifra tainele, dilemele, seducţiile, mirajele etc., ceea ce a dus la venirea iubitei, mai devreme la întâlnire:”Te-ai întrupat din taine şi dileme,/ Arome, seducţii, miraje, mirări,/ Din farmece, reverii şi ezitări,/ Şi-ai venit la-ntâlnire mai devreme…”
Frumoasă şi sfioasă, ea îl apără pe iubit de dezastru, frig, singurătate şi pustiu, scăpărând din ochi roiuri de scântei, iar albinele adună mierea din glas, cu” coapsele tari – zone aurifere şi cu genunchii, icoane pentru atei”. Alteori ea este o” fată dulce, iar el un căscăund, fată de la şesuri ,– iar el, de la munte ori caracterizată prin sintagma oximoronică „dulce migdală amară”, cu o amânare „ sine die a amurgului inimii cu două luminişuri şi al muntelui cu abisuri şi suişuri”, epitete provenind de la dictonul lui Dante Alighieri: „ L’amor che move il sole e l’’altre stelle”.
Există şi un Sonet al ţăranului român, posibil, pornindu-se de la poezia lui Tudor Arghezi:”Pe dealul argintat, bade Ioane,/ Vii din sau păşeşti spre eternitate?/ Ce amintire-n tâmpla ta se zbate?/ În templul sfânt pari una din coloane,// Oile de-alături parcă-s pictate./ Observ că nu prea eşti în bune toane,/ Că prin suflet îţi bântuie cicloane/ Şi fel de fel de gânduri încifrate.// Se sprijină-n toiagul tău o ţară,/ Pe umeri îţi apasă viitorul,/ Azi, pâinea ta e crudă şi amară;// Cea dulce se mănâncă pe afară./ Împărăţia ta este ogorul,/ Iar alinarea, balada şi dorul.”, alături de un Sonet al visătorului şi unul al bărbăţiei, unde sunt amintiţi regii şi domnitorii României, de la Burebista şi Decebal, Traian, Mircea, Ştefan, până la Mihai.
Intensitatea iubirii prin Eros este văzută la cote maxime:”Iubirea, şi când doarme dogoreşte.”
Poetul se întreabă: „Cine-i străinul ascuns sub pielea mea?” – care adoră poemele lui Robert Frost.
Anotimpul de toamnă este surprins într-un sonet cu griul ei, aducând depresie şi dezolare, amintind de gingaşele versuri ale lui G.Topârceanu:”Cri, cri, cri/ Toamnă gri/ Nu credeam c-o să mai vii…”.
Singura icoană a poetului poate fi „clipa astrală aducătoare de doruri şi miraje” din Sonetul copilăriei, unde nostalgia este la ea acasă, „ cu irizări de tainice topazuri, retras pe tărâmuri de gânduri şi întrebări”, cuprins de faptul că-n sufletul creatorului arta se naşte din suferinţă.
În ipostaza rătăcitorului pe căi răzleţe, ca-n poezia lui Octavian Goga, casa natală este pustie, aproape o bălărie fără gard. În sat nu există biserică, fântână, ţăranii au devenit orăşeni, câinii-maidanezi, nu mai are cine săpa grădina, fructele putrezesc în livezi, dar paradoxal îi apare tatăl mai tânăr decât el, invers ca-n poezia lui Lucian Blaga care-i scria mamei sale: „Sunt mai bătrân decât tine, Mamă,/ ci tot aşa cum mă ştii:/ adus puţin din umeri/ şi plecat spre întrebările lumii…”
Sonetele anxietăţii şi decăderii anunţă dezolarea, tristeţea, nevroza poetului când se abat nori negri peste ţară (ca acum când scriem, în luna iulie 2018, ploile au devastat România, iar Grecia a fost pârjolită de incendii provocate de mâini criminale, încât ne vine să exclamăm:Vine Apocalipsa, Doamne!).
Printre „neguri, cânt de cucuvea răzbate”, urlet prelung de fiară, stihiile potopitoare amintind de potopul lui Noe, îi trezesc autorului angoase, că nu mai ştie pe ce lume trăieşte:”Ţara-i stăpânită de Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi”, încât „ ruşine ne e că ne numim români”. Ca altădată Sisif, poetul, „ o întreagă Atlantidă duce-n spate” şi crede că salvarea e-n Vest (nu-n cel sălbatic!) dorind „ clipa şi cupa să-i fie pline!”. Adevărata salvare este în „Domnul Iisus Hristos” şi nu în Sonetul disperării, chiar dacă „ toţi aleargă după o nălucire”.
Solemnitatea, eleganța frazării și efectele obținute prin apelul la rimă și ritm ne dezvăluie un poet înzestrat cu o prodicioasă mobilitate a discursului liric, un bonom jovial care mizează pe muzicalitate și rafinament prozodic, un poet care aspiră spre etalonul poeziei adevărate ce constă în ambiguitate și imprevizibilitate, în apropierea de elemente total disparate, într-o mirabilă trăire a sentimentelor. Psihologic vorbind, M.M. dispune de o robustețe funciară, iar dinamismul mărturisirii asigură naturalețea discursului. Reamintindu-ne că, în vremuri imemoriale, poezia și muzica erau inseparabile, Mihai Merticaru, poet riguros și sugestiv, apolinic și dionisiac, enigmatic și colocvial, ne-a oferit volumul maturității creatoare depline, un splendid omagiu adus iubirii, o învolburată revărsare de lirism pendulând între real și ideal, între sacru și profan.

Lasă un răspuns