«

»

Veronica Balaj – Poezia , o căutare perpetuă

Diana Mihai

După cum se știe, contrariile privind literatura feminină sunt vechi, iar părerile pro sau contra nu fac decât să accentueze existența particularităților acestui suflu care înclină mai mult spre sensibilitate.

Avem în atenție o carte semnată de o tânără jurnalistă, Diana Mihai, care accede și la expresivitatea poetică, având, spre deosebire de alte cazuri, și o bază culturală. Fără cultură și fără lecturi nu prea se pot face urcușuri notabile în arta literară, deși mulți ignoră acest lucru. Volumul intitulat „În căutarea Neînțelesului”, apărut la Editura Victor Babeș, Timișoara, 2017, este prefațat de scriitoarea Anca Octavia Dragomirescu și, întrucât atinge o direcționare foarte actuală, pornim de la sublinierea sa: ”nu e ușor să te afirmi într-o lume experimentată, rafinată (credem că se referă la sensul cultural), pretențioasă, exigentă și totodată grăbită, uneori superficială, pregătită prea des să judece doar aparențele”. Titlul menționat pare să conducă spre o notă metafizică, dar, cum pe lume sunt atât de multe neînțelesuri, vom observa că și percepția senzorială poate fi inclusă în acest palier, de altfel sugerat în varii moduri în marea poezie de-a lungul vremii, vezi, mai aproape de noi, versurile lui Lucian Blaga.

Vom avea parte în lectura poemelor din ediția menționată de un excurs al trăirilor interioare determinate de raportul sau impactul cu semenii ori cu natura. Trebuie specificat din start că nu vom plonja într-o mare de sentimente furtunoase, devastatoare, și nici despre voluptate nu poate fi vorba, poeta fiind mai degrabă discretă și preferând inocența. Ordinea poemelor este invers cronologică, fiecare beneficiind de o imediată identificare pe zile, lună, ani, când au fost scrise… Începând calendarul poetic odată cu noul mileniu, adică din 2000, și mergând până în 2017, lectorul este invitat să se întoarcă în timp, să însoțească arsenalul de trăiri poetice așa cum s-au derulat ele.

Vom întâlni un impact sentimental cu un anume El, o iubire cu subînțelesuri, cu tonalități magice, dar și cu sfidătoarea uitare sau melancolia adiacentă izvorâtă din rememorarea clipelor strălucitoare.

Tonalitatea în care sunt scrise versurile este aceeași, mai mult meditativă, un anume scepticism și dezolare mângâietoare, inofensivă pentru cel care s-a îndepărtat, luând cu el splendorile iubirii. Toate acestea susțin omogenitatea volumului.

Firea poetei nu îngăduie asperități, accente de ură incendiară, distructivă. Prin excelență feminină, va prefera un refugiu elegant, în poezie: „Tac în locul meu cuminte…/dacă vin șacalii, mai iute aș scoate penița decât pumnalul.’’

Nota particulară a volumului privind în detaliu, dar și per ansamblu, putem spune că, indubitabil, certifică o structură poetică blajină, iertătoare. Nu are accente de reproș răzbunător, răbufniri disperate. Și chiar îți face plăcere să constați că azi, în vâltoarea vendetelor, a orgoliilor de tot felul, mai există poezie tandră, duioasă, chiar după ce iubirea s-a stins. Nu mai pâlpâie scânteia miraculoasă a iubirii și totuși, ea, fosta adorată, acum în uitare, nu caută ditirambi neguroși, nu devine frivolă să dea cu tifla neșansei de-a întâlni iubirea nesfârșită: ”Doar gândul mai trece prin mine /ca pumnalul unui vânător /Îmi sfâșie timpul și-l face mărunt ca anii să-mi pară pierduți/A trecut un veac și-o vreme…/Și câtă amăgire, și cât blestem /Toate binecuvântate sub talpa-mi/Și ce hazard!”

Timpul susține raportarea existențială care se face în termeni meditativi, printre zâmbete și lacrimi, în perindarea planurilor naturii uneori bântuită de bufnițe și iele: „Știi că-mi urlă gândurile rătăcite în pădurea nebună”. Trecerea clipelor este contemplată uneori de pe înălțimi solitare, acceptată cu înțelegere și prudență: „Nu-mi scriu în palmă vârsta să n-o afle luna…” Timpul se dovedește un leit-motiv al poemelor și se înfiltrează ca un fir conducător, ramificat, pentru susținerea fiecărei stări în parte.

El, timpul, devine un confesor de taină și totodată un tulburător aliat, un companion de neocolit: ”Modelam cu palmele timpul ce se așeza pe fața mea /Și plăsmuirile mele semănau cu privirile tale senine” .

Uneori apar și accente de forță, iubita intenționează să-și părăsească starea de tristețe: „N-am timp de numărat regrete”, ar părea că va deveni o Diana-vânător, gata de revanșă. Nu se întâmplă însă chiar așa. Înclinația spre iertare și pacifism învinge, salvarea venind tot de la poezie: „Înfing vorbele rele în țăruși înalți la marginea orașului blestemat…” Ea cheamă cuvintele rele doar pentru a le da pieirii, a le sfârteca.

O carte cu tonuri tandre, în care sugestia ocupă un loc aparte, în care regretul unei iubiiri pierdute este consolator prin cuvinte poetice.

Lasă un răspuns