«

»

Mihai Merticaru – sonete

Sonetul Inventivității

Fără tine aș bâjbâi într-un pustiu,
Pământul mi-ar părea o colivie,
Iar flacăra ce-aprinde-o poezie
În altă stea ar arde fără s-o știu.

De Domnul mi-ai fost hărăzită mie
Din lungi așteptări și picuri de târziu
Când cerul a devenit mai azuriu
Și s-a făcut lumină-n-mpărăție.

Din privirea-ți cald-am cules izvoare,
Le-am zăgăzuit și le-am topit în vers,
Am inventat nevisată culoare

Și-o nouă cale de-mprimăvărare.
Necazurile, cu un cuvânt, le-am șters,
Din bob de rouă, ne-am făcut Univers.

SONETUL COPILĂRIEI

Copilule naiv, frumos, unde ești?
Te văd prin ceață statuie de sare,
Din raiul dulce, chipul îți răsare.
Vino mai aproape ca să-mi povestești!

Ieși iar în lumină, pe cea cărare
Din acel tărâm de pace și povești,
De visări și întâmplări împărătești,
Viscolit de culoare și mirare!

Primara stare, fă-o să învie,
Satul Bețești și casa părintească,
Pădurea și Bistrița aurie,

Minunile ce veneau să te-mbie!
Cine-ar putea – întrebare firească –
Pierdutul paradis să-l mai găsească?

SONET CU PARFUM

Iubito cu gleznele de chihlimbar,
Torsul, armonie beethoveniană
Cu dulce mireasmă de havaiană,
Exult, că nu te-am aşteptat în zadar!

De unde-ai luat părul de castană,
Gâtul de egretă, zâmbetu-ţi hoinar,
Ochii, două boabe de mărgăritar,
Piosul cuget fără de prihană?

Din ce nouă galaxie mi-ai venit
Învăluită-n parfum de trandafiri,
Prin sângele cald să-mi curgi necontenit?

Cum de-ai aflat că eu îţi sunt cel menit?
Tu, născătoare a unei mari iubiri,
Ce farmece-ai combinat să mă inspiri?

SONETUL ÎMPĂCĂRII

În ochii tăi văd mii de baionete,
Parc-ai strâns ură de-o întreagă viaţă.
Otravă în borcanul cu dulceaţă,
Capul Gorgonei, ţi-l zăresc prin plete.

Să fi făcut cumva vreo boroboaţă?
Ştii bine că nu-mi prea plac alte fete,
Privirile lor nu pot să mă-mbete,
Gându-mi este doar la propria-mi soaţă.

Panteră crudă, tu suplă felină,
Alungă-ţi astă sumbră supărare!
Scumpo, eu nu mă ştiu cu nicio vină,

Fii calină, fii cum te ştiu, divină!
Iubi, de mă urăşti aşa de tare,
Otrăveşte-mă cu o sărutare!

SONETUL ZBORULUI

Când ninge-n suflet cu fulgi de regrete,
Orbecăind prin zloată și prin bezne,
Prin noroiul cleios până la glezne,
Timpu-și destramă firele șirete.

Ne cheamă amintiri și mai ales ne
Aleargă prin labirinturi secrete
Pân-ce iubirea ne pune pecete
Și-un sărut dorul ne-alină mai lesne.

Spre un crez, mă momește o cărare
Până la cea mai strălucitoare stea,
Ce nicicând n-apune, ci doar răsare

Și rămâne în veci nemuritoare.
Cu aripa ta, tu, și eu cu a mea,
Doar îmbrățișați, să zburăm vom putea.

Lasă un răspuns