«

»

Gheorghe Pârlea: Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (3)

Întoarcerea acasă

După capitularea Germaniei, pe la începutul lui iulie 1945, o comisie pentru repatrierea foştilor deţinuţi din lagărele germane a hotărât repatrierea copiilor români din satul ceh.
Întoarcerea a durat peste o lună căci liniile ferate erau copleşite de trenuri militare care nu mai pridideau să întoarcă acasă armamentul rămas ori capturat şi combatanţii sleiţi de puteri ai acestui cumplit război.
În gara din Budapesta, în timp ce schimbau trenul, Mihai, fratele cel de aproape cinci ani, scăpă piciorul între şine tocmai când se schimba macazul. Manevra feroviară era destinată unei locomotive care se deplasa în viteză. Cu prezenţa de spirit necaracteristică unui copil de doisprezece ani, Grigore îşi scoate cămaşa şi o vântură disperat înspre monstrul de fier care se apropia ameninţător. Mecanicul observă semnalul şi opreşte la timp.
Tot pe teritoriul Ungariei, într-o altă gară, mezinul coborî pe neobservate după Grigore, care se îndepartă în grabă de tren, pentru a găsi undeva o sursă de apă. Trenul porni surprinzător de repede şi luase deja viteză când Grigore îl văzu pe cel mai vulnerabil dintre fraţi între linii. Cu sufletul la gură, reuşi să-l înhaţe şi să-l zvârle într-un vagon cu uşa deschisă. Fratele mai mare abia reuşi să se agaţe şi el de scara ultimului vagon. Cum însă în marfare nu poţi să treci dintr-un vagon în altul, iar trenul lor a mers fără oprire în multe gări succesive, micuţul Mihai a călătorit o vreme singur într-un vagon . Abia când trenul a oprit într-o gară, Grigore şi-a luat piatra de pe inimă, găsindu-şi frăţiorul cuminte şi contrariat de ceea ce i se întâmplase.
Prin ţară, de la Curtici până la Bacău au făcut şase zile. Iar la Bacău, Crucea Roşie, în grija căreia se aflau, i-a ţinut în gară cincisprezece zile.
Acasă, la Soci, imediat ce a fost desconcentrat, Dumitru Dominte, tatăl copiilor, s-a repezit în satul în care îl avea refugiat pe Costache, băiatul cel mare, apoi a dat fuga la Slănic Moldova ca să-i aducă acasă şi pe cei patru mai mici, pe care îi știa aflați în grija așezământului social. Aici însă află cu nedumerire că nu ştie nimeni nimic de soarta copiilor din preventoriu. Întrebând din om în om, mergând pe jos până la Târgu-Ocna, află că grupul de copii din tabăra socială de la Slănic a fost luat de nemţi în Germania. Să cadă cerul pe el! Nu putea să facă nimic mai mult decât să aştepte sfârşitul luptelor din Ardeal, apoi să plece pe urmele lor, în speranţa că va afla ceva mai mult despre soarta copiilor. Aşa a şi făcut. A mers pe ruta pe care trenul i-a scos plozii din ţară până la graniţa de la Curtici. Neaflând însă nimic mai mult decât ştia, s-a întors acasă frământat când de deznădejde, când de resemnare.
Dar unde s-a mai văzut ca un părinte în situaţia lui Dumitru Dominte să aibă somn, să aibă poftă de mâncare. Cu atât mai mult cu cât aflase din ziare despre iadul din Germania, în preajma capitulării. Sătenii îl compătimeau şi nu-i dădeau nicio speranţă. Colac peste pupăză, singurul băiat pe care-l mai avea lângă el, Costache, îşi mutilase mâna dreaptă, în timp ce “pescuia” în Moldova cu explozibil recuperat de pe linia frontului. Între timp îşi scrântise şi el, tatăl, mâna stângă, aşa că au ajuns să-şi spele camăşile în doi: “fiul ţinea cămaşa cu mâna stângă, iar tatăl o spăla cu mâna dreaptă”, descrie episodul autorul memoriilor.
În primăvara lui 1945, Dumitru a plecat la Bucureşti ca să dea anunţ la ziarul “Universul”, în speranţa că această nouă încercare îi va fi de folos. Renumitul ziar bucureştean avea acum însă alte priorităţi, cele legate de instalarea noului Guvern condus de Petru Groza. Aşa că abia în vară ziarul dădu curs priorităţii tatălui cu patru copii dispăruţi fără urmă.
Se făcuse deja toamnă când, în sfârşit, fraţii Dominte ajunseră în răvăşita gară din Paşcani. Aici, grupul de patru copii, avându-l în frunte pe Grigore, care târa o valiză nemţească, drept captură de război, aştepta pe cineva care să-i ia în primire. Curioşii care intrau în vorbă cu minorii – prezenţă inedită în gară, printre militarii din ambele tabere beligerante – izbucneau în râs când aceştia susţineau cu înverşunare că vin din lagărele germane. La fel şi ofiţerul care i-a dus la Primaria oraşului. Acolo, livretul de de deţinut la Erfurt al lui Grigore, singurul dintre cei patru copii care poseda un asemenea document, risipi nedumerirea celor din preajmă. Desigur, au fost lăsaţi să se descurce singuri în restul drumului lor spre casă, pâna unde mai aveau de parcurs vreo cincisprezece kilometri. Pe drumul din şesul Paşcanilor i-a ajuns o căruţă, chiar a unui socean, încărcată cu fân din lunca Siretului, în care au fost suiţi cei doi copii mai mici, Mihai şi Ilie. Grigore şi Ion, nerăbdători, au pornit-o înainte, spre satul în care tatăl lor se pregătea să cedeze îndemnului apropiaţilor de a le face copiilor parastas după datina creştină.
Iată cum descrie col. Grigore Dominte, în cartea sa de memorii, clipa reîntâlnirii cu tatăl său, la întoarcerea din Germania: “M-am oprit la gard şi am strigat, dar n-a răspuns nimeni; toată grădina era plantată cu porumb, care era încă verde, şi nu se vedea nimic. Pe iarba din livadă era priponită Joiana, care a supravieţuit războiului. Lângă ea, un viţel mare. După un timp s-a ivit în mijlocul porumbului un om cu barbă, ca lipovenii, înnegrit de soare, care, auzindu-mă, s-a prăbuşit la pământ de emoție. Eu am sărit gardul din sârmă şi m-am dus lângă el. Când şi-a revenit, prima lui întrebare a fost : <>. Şi nu îndrăznea să creadă că vin şi ei agale, în căruţa cu fân a lui Ion Sasu”.
***
Despre evoluţia ulterioară a lui Grigore, „liderul” fraţilor soceni care au supravieţuit lagărelor naziste, aflăm că, susţinut de un preventoriu social, a urmat Şcoala Normală (la Iaşi, finalizată la Bacău) şi Facultatea de Istorie (Secţia arheologie) a Universităţii din Bucureşti. A intrat în învăţământul corecțional al Ministerului de Interne, unde a făcut carieră ca profesor şi ofiţer-comandant al şcolilor de delicvenţi minori. A lucrat, după desfiinţarea acestor instituţii de reeducare, ca ofiţer judiciar. A decedat în 2012. Cât despre ceilalţi trei fraţi, Ion a fost avocat în Suceava, Ilie – tehnician zootehnic la Pașcani, iar mezinul Mihai, tehnician agrotehnic la Suceava. Cei patru fraţi, eroi ai cărţii amintite mai sus, au participat în ziua de 12 iulie 2009 la Sărbătoarea fiilor satului, organizată la Mirosloveşti, comuna de care aparţine satul natal, Soci. Autorului memoriilor i s-a conferit titlul de „Cetăţean de Onoare” al comunei.
Gheorghe Pârlea

Lasă un răspuns