«

»

Gabriela Lungu: Comunicarea şi interacțiunea interpersonală

gabriela Lungu

Résumé

Le texte parte sur le probléme de la communication comme élément essentiel de la vie sociale et relève l’idée selon laquelle la communication interpersonnelle met le mieux en évidence une dimension fondamentale de l’être humain: le besoin d’autriu. Grâce á celle-ci, on peut mieux connaître nos semblables, établir des relations avec les amis, exercer notre influence sur les autres et, par eux, nous connaître mieux. Nous insistons également sur la communication didactique, en mettant l’accent sur le fait que celle-ci se produit dans le but de modéler les personnalités des rècepteurs en conformité avec les finalités du procesus didactique préétablies par des programmes spécifiques pour chaque société à part. Le fonctionnement de la communication se reflèdans le processus de création de comportements stables dans l’avenir, adaptés aux exigences sociales du présent et du futur on dans le changement de certains comportements, conceptions et attitudes antérieurement formés du point de vue éducationnel.
Nous partons de la prémisse selon laquelle, dans la société contemporaine, la communication est devenue un thème central de débat, et la littérature de spécialité compund une grande diversité d’ouvrages qui analysent les situations, les instruments, les techniques de communication en vue de la création de quelques conditions optimales pour une communication authentique et efficace. Depuis la communication suppose le fait de s’exprimer et de se faire entendre, la question suivante apparaît: quelles conditions permettraient à l’individu de s’exprimer en situation interindividuelle dans la manière la plus authentique possible. L’élément essentiel pour assurer la qualété de la communication interpersonnelle est le type de relation entre les personnes en interaction, celui-ci étant le résultat des attitudes de chaque acteur du cadre processus de communication.

Comunicarea umană este un subiect fascinant nu numai prin premisele ce stau la baza ei cât mai ales prin consecinţele sale şi asta deoarece ea generează influenţare, acţiune, modificare, evoluţie. Totodată ea presupune emoţii sentimente, interese şi atitudini. Comunicarea se bazează pe capacitatea de împărtăşire a unor coduri (sisteme de semne), răspunzând nevoii partenerilor de a transfera informaţii şi poate aspectul cel mai important, nevoii de diminuare a incertitudinii. Căci preocuparea fundamentală a fiinţei umane este aceea de descifrare a sensurilor realităţii existenţiale, absenţa sensului însemnând coşmarul neantului.

Comunicarea înseamnă influenţă şi raportare reciprocă. Acesta este şi sensul larg al comunicării educaţionale: de influenţă, de interacţiune, de reperare a sensurilor, de formare şi schimb de opinii. Comunicarea didactică are un sens mai restrâns şi se referă strict la actele intenţionate, desfăşurate organizat şi sistematic de către un personal calificat, cu scopul de a opera schimbări în nivelul de cunoaştere, trăire sau comportament al receptorilor săi. Considerată ca fiind un fenomen social, cercetarea sa este multidisciplinară (lingvistică, semiotică, sociologie, economie, psihologie, critică literară, informatică şi pedagogie) şi, probabil de aceea, definiţiile date termenului sunt extrem de numeroase şi bogate în semnificaţii.
Ceea ce este specific pentru fiinţa umană în raport cu celelalte tipuri de existenţă ţine de relaţia conştientă şi intenţionată cu alteritatea. Ne reflectăm în relaţiile cu ceilalţi, iar ei se reflectă în relaţiile cu noi. Pentru a satisface în chipul cel mai fericit această relaţie cu alteritatea, omul a dezvoltat un sistem propriu de comunicare, prin intermediul căruia indivizii îşi pun în comun experienţa proprie pentru a construi tezaurul experienţei umanităţii. Putem spune că omul este, prin natura sa, o fiinţă comunicaţională, iar comunicarea procesul esenţial prin care fiecare devine ceea ce este şi intră în relaţie cu alţii.
Problema explicării şi înţelegerii fenomenului comunicării din perspectiva originii, mecanismelor şi finalităţilor sale a devenit una dintre temele predilecte de cercetare în societatea contemporană. Domenii diferite(lingvistică, sociologie, psihologie, semiotică, teoria informaţiei, retorică) studiază fenomenul comunicării şi propun modele de interpretare , grile de lectură a actelor comunicative sau oferă soluţii şi asigură consilierea în vederea ameliorării comunicării. Fiecare dintre aceste domenii ale cunoaşterii îşi revendică dreptul la supremaţie, ceea ce face ca, deseori, să constatăm o lipsă de convergenţă a teoriilor în privinţa obiectului, a noţiunilor fundamentale, a problematicii ori a metodologiei. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că aceste discipline, investigând comunicarea din perspective diferite, pot asigura împreună o viziune integrală asupra fenomenului în discuţie, viziune care depăşeşte, din punct de vedere explicativ şi operaţional, imaginile pe care fiecare în parte le oferă fenomenului comunicării.
Comunicarea e asemenea unui nor gros pe care vânturile îl tot împing şi îl destramă şi care pluteşte peste aproape toate ştiinţele. Diversitatea copleşitoare a nivelurilor de comunicare – de la cel interpersonal pâna la cel planetar – precum şi inevitabilele lor întrepătrunderi şi condiţionari, ne fac să împărtaşim opinia potrivit căreia o singura disciplină nu ar putea face faţă investigării unui asemenea conglomerat. Majoritatea ştiinţelor şi profesiilor au propria lor partitura în corul ştiintelor comunicării . Fiecare specialist vine cu experinţa, perspectiva şi interesele proprii pentru a ne povesti cum se vede comunicarea de la fereastra sa.
Teoriile comunicării s-au oprit cu deosebire asupra studiului comunicării verbale, mai cu seamă a celei orale, considerându-se că aceasta este mai importantă datorită capacităţii sale persuasive şi manipulatoare.
Comunicarea verbală presupune utilizarea cuvântului (scris sau rostit), a limbajului verbal, conceptualizat. În procesul de trecere a limbii de la nivelul intern (limba internă) la nivelul extern (limba externă, manifestă), sau de transformare a gândirii verbale în cuvinte, pot fi identificaţi o serie de stimuli de natură internă sau externă.
• De natură internă: percepţia despre lume şi propria persoană; deprinderile comunicaţionale; atitudinile personale datorate educaţiei, instrucţiei, profesiei, poziţiei sociale; experienţa personală.
• De natură externă: tendinţa de abstractizare – de reţinere a elementelor esenţiale, generale, stabile ale unui lucru; tendinţa deductivă – de a aşeza enunţul într-o formă logică din care rezultă concluzii; tendinţa evaluării – de a face aprecieri şi ierarhizări valorice prin raportare la propriul sistem de valori;
În cadrul comunicării verbale, cea orală are un caracter mult mai complex pentru că spre deosebire de cea scrisă, este dinamică, suportă influenţa factorilor extra şi paralingvistici, precum şi a contextului comunicaţional. De aceea oralitatea ocupă un loc privilegiat în cadrul teoriilor comunicării.
O caracteristică specială a discursului didactic o reprezintă dimensiunea convingerii şi persuadării. Şi acesta deoarece însuşi scopul comunicării didactice este acela de a forma convingeri prin organizarea activităţii didactice şi alegerea acelor procedee favorabile formării convingerilor privind toate domeniile cogniţiei şi practicii umane. Atunci când formarea de convingeri nu este posibilă, se apelează la persuadare, prin care înţelegem influenţarea persoanei mai mult decât prin formare de convingeri, prin argumentare, dar şi prin vizarea afectivităţii, de exemplu atunci cât apelăm la flatare pentru a convinge mai uşor. Persuasiunea însoţeşte convingerea atingând atât raţiunea cât şi sentimentele. Este dovedit empiric că cei mai apreciaţi profesori sunt cei care interacţionează afectiv cu elevii, empatia şi capacitatea de comunicare fiind cele mai apreciate calităţi ale profesorilor. Capacitatea de apropiere, de socializare cu elevii, este apreciată de elevi mai mult decât inteligenţa sau capacitatea profesională.
Cunoaşterea formelor discursului, atât din punctul de vedere al implicaţiilor pragmatice, dar şi din punctul de vedere al stilurilor, este deosebit de importantă mai cu seamă la nivealul organizaţiilor, a comunicării de masă, în pedagogie şi în publicitate. Au fost identificate o serie de condiţii care asigură reuşita comunicării orale. Ele ţin şi de cel care vorbeşte (locutor) dar şi de interlocutor (ascultător). În ultimul timp, teoriile comunicării alocă un spaţiu mai larg comunicării nonverbale deoarece s-a constatat că în cadrul comunicării orale informaţia este percepută 7% prin cuvinte, 38% prin paralimbaj (ton şi inflexiunile vocii) şi 55% prin limbajul non-verbal (gesturi, postura corpului).
Limbajul nonverbal şi paralimbajul pot completa, sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. El este mai apropiat de emitent şi de aceea i se acordă o importanţă mai mare de către auditor. Paralimbajul se referă la ton, accent, viteza vorbirii, ritm, pauze, mod de construire a frazelor, dicţie, muzicalitatea vorbirii. Tonul este un element comunicaţional extrem de important în cadrul comunicării didactice. De exemplu, un ton grav, îl poate face pe elev să considere că ideile transmise în momentul respectiv sunt foarte importante, sau tonul ironic însoţit de afirmaţia că respectiva informaţie este importantă, dimpotrivă. Accentul este un alt element important, deoarece în cadrul comunicării profesorul va marca elementele cele mai importante transmise prin accentul folosit. Astfel, un ton răstit, o vorbire uniformă, fără intonaţie, sau mormăită, neîngrijită, neacademică, nepoliticoasă sau ironică vor dăuna comunicării didactice şi interacţiunii profesor-elev. Ticurile verbale sau nonverbale, pauzele, bâlbele, repetiţiile de conţinut nedozate sau neintenţionate, reprezintă un alt element de insucces comunicaţional.
În cadrul comunicării nonverbale sunt utilizate mai multe din cele cinci simţuri văz, auz, miros, pipăit, gust. Experienţa umană operează cu trei canale senzoriale: canalul vizual, auditiv şi kinestezic (tactil, gustativ, olfactiv, emoţional). Deşi informaţiile percepute prin cele trei canale nu sunt conştientizate toate odată, ci pe rând (creierul procesând informaţiile provenite doar de la unul din cele trei canale), totuşi se poate trece foarte uşor de la un sistem senzorial la altul. Decodarea limbajului nonverbal presupune cunoaşterea structurilor de bază, repetitive ale codurilor nonverbale şi de aceea analiza lui reprezintă o etapă importantă în analiza comunicării, şi, totodată, o performanţă a teoriilor comunicării. Performanţă, deoarece este bine de precizat faptul că limbajul nonverbal este diferit de la individ la individ, de la o cultură la alta. De aceea interpretarea limbajului non-verbal trebuie să ţină cont de celelalte forme ale comunicării orale(limbajul verbal şi paraverbal), de caracteristicile legate de personalitatea, educaţia, provenienţa socială, experienţa de viaţă a celui care produce semnele, precum şi de contextul comunicaţional. S-au identificat mai multe coduri non-verbale între care, din perspectiva comunicării interumane, mai importante sunt: limbajul trupului-sau kinetica, limbajul spaţiului-sau proxemica, limbajul timpului şi limbajul culorilor.
Expresivitatea comunicării didactice este influenţată de ţinuta fizică, expresivitatea feţei, gesturi, strălucirea privirii, contactul vizual, care pot stârni reverberaţii intelectuale şi afective ale elevilor. Elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificaţia cuvintelor. De exemplu, un profesor care intră în clasă şi se aşează la catedră sau se lipeşte de tablă şi rămâne acolo toată ora, îşi diminuează mult din forţa discursului. Limbajul nonverbal are semnificaţii la fel de profunde ca şi cel verbal. De exemplu, un mesaj de genul Ionescu, ai ştiut foarte bine lecţia pentru astăzi!, însoţit de un zâmbet ironic şi o mimică superioară, îi va spune elevului exact contrariul.
Printre regulile unei comunicării didactice eficiente, se regăsesc următoarele:
• să asculţi, adică să ţii cont de părerea şi interesele celorlalţi;
• să observi adică să te intereseze ceea ce se întâmplă în cadrul situaţiei de comunicare şi să înţelegi starea receptorilor;
• să analizezi şi să cunoşti situaţia receptorilor;
• să te exprimi adică să-ţi expui punctele de vedere şi sentimentele vis-a-vis de obiectul comunicării;
• să controlezi adică să urmăreşti calitatea şi eficienţa comunicării.
Competenţa comunicaţională pentru profesor presupune achiziţii de cunoştinţe şi abilităţi din mai multe domenii: o cunoaştere a influenţei contextului comunicaţional asupra conţinutului şi formei comunicării, precum şi adaptarea comportamentului de comunicare la acesta În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o vocaţie în această direcţie, că este un partener de încredere, care doreşte un dialog autentic. Competenţa de comunicare se va manifesta şi prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciaţi profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecaţi, nici manipulaţi, nici sfătuiţi, ci cei care le oferă sentimentul de siguranţă şi libertate a comunicării.
Ideea interacţiunii, a reacţiei comportamentale(şi nu numai) ca efect al actului de comunicare a fost reliefată adesea chiar în încercările de a defini comunicarea: un proces prin care un individ(comunicatorul) transmite stimuli(de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi(auditoriul).
Comunicarea apare aşadar ca un sistem complex, marcat de un ansamblu de factori(materiali, psihologici, cognitivi şi sociali), care presupune o flexibilitate a rolurilor, o interacţiune şi nu o transmitere; este un ansamblu dinamic, în care pe primul loc se află relaţiile dintre elemente. Orice comunicare necesită luarea în consideraţie a contextului(fizic, cultural, sociopsihologic şi temporal) care influenţează ce şi cum spunem. Nu putem să ne facem o idée adecvată despre interacţiune dacă neglijăm societatea unde aceasta se exersează şi care o condiţionează.

Bibliografie:
1. Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiintele comunicării¸ traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
2. Dinu, Mihai, Comunicarea – repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
3. Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
4. Iacob, Luminiţa, Comunicarea didactică, în Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Lasă un răspuns