«

»

Gabriela Lungu: Perspectiva vichiană asupra miturilor

gabriela Lungu

Încă din Renaştere interesul pentru povestirile mitologice şi interpretările lor au făcut ca mitul să devină un instrument util pentru transmiterea de conţinuturi diverse: fiecărei figuri din tradiţia mitologică îi erau asociate, aşa cum se ştie, elemente naturale sau calităţi umane. Abia spre sfârşitul secolului XVII apar primele semnale ale dezvoltării unei forme de reflecţie critică asupra mitului.
Ca şi gânditorii secolului XVII, Vico numeşte miturile favole, dar vorbeşte de favole vere e severe şi consimte elaborarea problemei originii, a semnificaţiei şi interpretării mitului în termeni care, chiar dacă resimt influenţe diverse şi importante, sunt prin multe aspecte indubitabil noi.
Între secolele XVI şi XVII circulau două teorii cu privire la mit, cunoscute antichităţii clasice şi neignorate cu totul în Evul Mediu: teoria mitului ca alegorie a unor adevăruri filosofice (morale, politice, etc) şi teoria mitului ca istorie a unor personaje existente efectiv şi a unor evenimente petrecute.
Vico adoptă o atitudine critică, motivat de acuzaţia îndreptată către Bacon în principal şi Kircher în particular, pe care îi acuză de „trufia învăţaţilor”, adică de faptul că au atribuit anticilor propria lor forma mentis.
Mitologia nu este, spre deosebire de ceea ce considerau teoreticienii neoclasici din Renaştere, o invenţie pitorească a poeţilor pentru a stimula imaginaţia noastră, nici ceea ce credeau raţionaliştii, poveşti mincinoase, difuzate de pretori sau de şarlatani interesaţi în mod direct să înşele sau să păstreze în tăcere masele ignorante. Şi nici cum declarau euhemeriştii, amintirea confuză a unor oameni extraordinari, ridicaţi de imaginaţia popoarelor la rangul de divinități sau eroi.
Miturile, în filosofia lui Vico, sunt moduri coerente de a vedea, de a înţelege şi de a reacţiona ale lumii, înţelese din plin poate numai de creatorii lor, adică de primele generaţii de oameni: …în legende sau în mituri unde, ca într-un embrion sau matrice, se descoperă ceea ce a fost întreaga ştiinţă ascunsă, ştiinţa meditată sau filosofică; şi se poate spune că, în legende sau fabule, naţiunile au descris în mod grosolan pincipiile acestei lumi a ştiinţelor, care, la rândul ei, ajutată de raţionamente şi de maxime, ne-a fost lămurită de gândirea reflexivă deosebită a învăţaţilor.
Cum putem pătrunde din plin, se întreabă Vico, într-o lume în care era absolut normal ca cerul să fie văzut ca întruparea lui Giove. Cum putea Jupiter să fie în acelaşi timp părinte şi rege al oamenilor şi al zeilor şi cerul în totalitatea sa; şi Natura ca o imensă doamnă sau un trup mare, însufleţit. Ni se aminteşte din nou că pentru noi este aproape imposibil să gândim şi să simţim în categorii corporale la fel şi să ne transpunem în imaginaţia atât de cuprinzătoare a acelor oameni de la începutul lumii.
Miturile reprezintă modul concret de exprimare al imaginaţiei colective a umanităţii primitive, şi pentru critica modernă, cea mai bogată dintre toate sursele de cunoaştere a obiceiurilor fizice şi mentale precum şi manierele sociale de viaţă ale creatorilor lor:
Fabulele, adică miturile au fost adevărate şi precise istorii ale moravurilor proprii neamurilor foarte vechi ale Greciei, şi că miturile despre zei, ele în primul rând, au fost istoria acelor timpuri când oamenii, aparţinând omenirii păgâne celei mai primitive, au crezut că toate lucrurile necesare sau utile neamului omenesc ar fi divinităţi.
Primele mituri-ne spune filosoful italian- au cuprins adevăruri relative la viaţa socială, şi au constituit, prin urmare, istoria celor dintâi popoare”, şi atunci „mitologia este prima ştiinţă care trebuie cunoscută.
În Scienza Nuova, Vico nu este preocupat de mitologia înţeleasă ca ştiinţă modernă, el se concentrează mai ales asupra a ceea ce numeşte logică poetică şi adesea nu pare în măsură să sesizeze graniţa dintre mit şi poezie. Miturile devin obiectivarea gândirii oamenilor dintr-o anumită etapă a istoriei lor, o gândire imaginativă, fantastică, dar nu falsă care exprimă conştiinţa socială a momentului istoric dat. Miturile sunt pentru Vico primul limbaj al umanităţii; ele nu erau o invenţie a filosofilor „deghizând” sub forma fabulelor idei abstracte, pentru a le face mai accesibile publicului larg, ele nu revelau înţelepciune ascunsă, ci apar spontan, ca modalitate poetică de comunicare a unor adevăruri la o dată când omul nu posedă încă o modalitate raţională.
Întregul sistem al gândirii vichiene se articulează de fapt şi îşi găseşte consistenţă în ideea că mitul este un tip particular de limbaj. A spune că Vico concepea mitul ca o specie de limbaj echivalează cu a enunţa o definiţie adevărată, însă generală, având în vedere faptul că meditaţia filosofică asupra mitului a recunoscut mereu legătura existentă între mit şi limbaj, legătură propusă şi reînnoită din secol în secol.Cu toate acestea, se pare că, nimeni nu a ajuns precum Vico, înainte sau după el, la consecinţe extreme în ceea ce priveşte această conexiune, dezvoltând o concepţie despre mit care, prin originalitate sa este unică. Această unicitate constă în modul în care limbajul a fost conceput.
Din acest punct de vedere limbajul miturilor nu poate fi decît un limbaj de nivel secund, care îşi construieşte şi defineşte semnificaţiile proprii de nivel superior, servindu-se de cuvintele limbajului comun. Omul mai întâi vorbeşte şi apoi, folosindu-se de semnificaţia acestor cuvinte, construieşte un alt limbaj, acela al miturilor, nu diferit de cum construieşte orice alt sistem de semne, de la cel al modei, la cel al cărţilor de joc, de cel al convenţiilor sociale, chiar şi de cel al ştiinţei: toate limbajele pentru a se constitui şi recunoaşte trebuie să se facă din nou, de la capăt, presupunând limbajul articulat.
Această distincţie între limbaje de primul, al doilea sau diferite nivele trimite la un context teoretic care, în termenii săi relativ tehnici, s-a afirmat numai în ultimile decenii ale secolului trecut. Acest context poate fi util pentru a clarifica un raport între limbaj şi mit ce a fost implicit prezent în orice concepţie care, încă din antichitatea clasică a vazut în mituri simboluri, distingând astfel între semnificaţia literală a discursului, făcut din cuvinte, în care era povestită istoria mitului, şi semnificaţia alegorică.
Poziţia lui Vico cu privire la acest aspect decisiv este complet diferită. El nu împărtăşeşte presupunerea generală că limbajul miturilor s-ar fi constituit pe baza unui precedent limbaj articulat, dimpotrivă susţine exact opusul: că limbajul miturilor este un limbaj originar, un limbaj care s-a constituit înainte de limbajul articulat şi fără de care acest limbaj nu s-ar fi putut constitui. Asta înseamnă că mitul a fost primul limbaj utilizat de omenire în mod natural, după un gen de a vorbi ce urmează a fi precizat, iar mitologiile au fost cu siguranţă-aşa cum Vico afirmă: limbajul propriu al poveştilor (acesta şi este înţelesul cuvântului); şi întrucât poveştile sunt genuri fantastice, create de imaginaţia primilor oameni, mitologiile sau poveştile mitologice în totalitatea lor constituie, desigur alegoriile lor.
Punerea problemei în acest fel atrage atenţia, înainte de toate asupra unui principiu general cu privire la relaţia dintre semnele lingvistice şi semnificaţia lor, existentă în orice limbaj şi, în al doilea rând la o consideraţie împărtăşită în mod amplu .
Principiul general este că limbile nu sunt deloc indiferente la diversele conţinuturi ale experienţei umane pe care ele le exprimă şi comunică, dar trebuie să se reţină că experienţelor diverse ale naturii şi societăţii le corespund limbaje diferite. Consideraţia acceptată şi aproape cu totul evidentă este că miturile manifestau un mod de a gândi şi interpreta realitatea foarte diferit, dacă nu de-a dreptul opus de cel obişnuit ce scandează în fiecare clipă viaţa noastră cotidiană şi exprimă semnificaţii ce nu corespund semnificaţiilor pentru care, de obicei, cuvintele şi discursurile limbajelor noastre articulate le sunt purtătoari. Este o nepotrivire de experienţă şi de limbaj ce rezultă ca imediat evidentă din diferenţa ce există între semnificaţia literală a cuvintelor şi discursurilor(cuvintele si discursurile limbajelor noastre articulate) prin care mitul s-a transmis şi a ajuns până la noi, şi semnificaţia pe care presupunem că trebuie să ne-o sugereze imaginile particulare, simbolurile şi situaţiile pe care cuvintele cu semnificaţiile lor proprii încearcă mereu cu aproximaţie să le definească.
Între universul de semnificaţii la care se referă mitul şi universul de semnificaţii la care se referă limbajul nostru nu există nici un punct comun, dacă nu acela, paradoxal, că al doilea se prezintă ca unicul vehicul prin care primul poate fi transmis şi comunicat.Este o incompatibilitate de limbaje ce derivă dintr-o incompatibilitate de moduri de a concepe realitatea. Între limbajul articulat şi acela al miturilor există o diferenţă ce le opun, unul ca un limbaj unde se manifestă o gândire care în reflecţie şi în conceptualizare îşi află principiile, altul ca un limbaj care în imaginile sale, figuri şi simboluri manifestă dimpotrivă o gândire unde domină o fantezie şi o imaginaţie nestăpînite, unde regulile şi principiile ce delimitează credibilul şi verosimilul par cu totul abandonate.
Dacă nu presupunem o precedenţă a limbajului miturilor asupra oricărui alt limbaj articulat, va trebui să conchidem că reflecţia şi conceptualizarea trebuiau să fi precedat în experienţa pe care oamenii au avut-o despre ei înşişi şi despre lucruri, imaginaţia şi fantezia. În această perspectivă limbajul ar fi fost încă de la început un produs originar al reflecţiei; fantezia şi imaginaţia ar fi rămas „mute”; pentru a se putea exprima şi comunica ar fi trebuit ca raţiunea să furnizeze instrumente şi moduri. Fără un sistem, chiar şi rudimentar, de cuvinte, fără un univers de semnificaţii stabilite în mod obiectiv de o raţionalitate deja operantă, fantezia şi imaginaţia nu ar fi putut să dea formă conţinuturilor lor, miturile nu s-ar fi putut niciodată constitui, ci ar fi rămas îngropate într-o natură rămasă animală şi niciodată ajunsă la umanitate. S-ar putea chiar spune că, dacă miturile s-ar fi constituit pe baza unui limbaj similar cu al nostru şi ar fi fost astfel un limbaj de nivel secund, ele sau ar fi fost produsul unui plan conştient urmat pentru a ascunde într-un cod impenetrabil secretul unor adevăruri certe, sau dovada unui delir al unei minţi înnebunite, incapabilă de a controla atât ideile proprii, cât şi semnificaţia cuvintelor pe care le utilizează. A descifra, în acest fel semnificaţia miturilor, nu ar fi altceva decît a descoperi umbra de nebunie care pare să însoţească pas cu pas lumina raţiunii umane.
Așadar, mitul nu este pentru Vico numai un mod particular de a gândi realitatea, ci este mai ales modul originar pe care popoarele la începutul istoriei lor l-au găsit pentru a o exprima şi pentru a o fonda. Dar pusă în acest fel problema, cum se concepe un semn mitic sau un mitem, semn lingvistic originar, care nu ar fi fost determinat pe baza cuvintelor unui limbaj preexistent? Aceasta acţiune aparent disperată, poate să ajungă la rezultatul scontat numai dacă se reuşeşte să se stabilească acea capacitatea care constituie, pentru noi, sensul figurat al unui discurs, în opoziţie cu sensul său aşa-zis propriu sau literal, constituit în schimb ca sens originar, înainte şi independent de discursul pe care el l-a transmis şi fără de care noi astăzi nu am fi ştiut nici să-l exprimăm, nici să-l comunicăm. Un semn lingvistic diferit de ceea ce pentru noi constituie semnul lingvistic prin excelenţă, cuvântul.
Mare parte din Scienza Nuova urmăreşte să rezolve această problemă legată de primele semne lingvistice, pentru care Vico le-a numit, caractere poetice.

Lasă un răspuns