«

»

Dorel Schor – Fotografii în grup

Toţi cei care călătoresc prin lume fixează cu aparatul fotografic momente şi monumente pentru familie şi eternitate. Cei care fac excursii colective se fotografiază cel puţin în finalul teribilei experienţe, cu grupul. Obicei care, prin repetiţie, s-a cam banalizat. Trebuie să fii prezent la Lourdes, în vestitul orăşel de la poalele Pirineilor, ca să priveşti cutremurat o scenă de neimaginat (în altă parte) prin tragismul şi grotescul ei simultan.
Lourdes, cu cei câteva mii de locuitori ai săi, îşi datorează pâinea şi celebritatea unei adolescente, Bernadette, care în urmă cu peste un secol şi jumătate, aflându-se într-o grotă din împrejurimi, a avut o halucinaţie mistică. O întâlnise personal pe Sfânta Fecioară.
De atunci, în progresie geometrică, sute de mii de pelerini ajung anual în orăşelul de pe malul râului Pau. În credinţa unor vindecări miraculoase, cohorte de nenorociţi îngroaşă punga celor care întreţin şi se întreţin din Industria Speranţei. Preoţi, agenţi de voiaj, hotelieri, fabricanţi şi vânzători de suveniruri religioase, lumânărari, hoţi de buzunare, surori de caritate şi infirmiere, producători de răcoritoare şi papuci, librari, şoferi, chelneri, cameriste, ghizi, brancardieri, translatori, măturători, cerşetori, lenjerese, poliţişti, plăcintari sunt singurii care beneficiază de pe urma sfintei de la Lourdes.
Şi, bineînţeles, fotografii.
Veniţi din toate ţările catolice ale Europei şi Americii de sud, pelerinii se roagă în cele două bazilici, se prosternează în grota fecioarei. aprind mii de lumânări şi se fotografiază în grup. Există acolo specialişti în fotografiile de grup. Ei îi aranjează în prim plan pe cei netransportabili, ajunşi acolo pe tărgi. Rândul doi e rezervat celor în scaune cu rotile. În spatele acestora, zâmbesc fericiţi purtătorii de cârje… Abia în ultimul rând, cei aproape sănătoşi, adică orbii, gheboşii, schilozii care se autoservesc, ciroticii, cardiacii, surzii, muţii. Pe flancuri, ca nişte rotofei antrenori care se laudă cu selecţionata lor, pântecoşii organizatori ai afacerii: popa şi ghidul.
Şi toţi nenorociţii ăştia zâmbesc la comanda fotografului, o dată şi încă o dată, până când specialistul decide că e bine, nimeni nu a mişcat (jumătate sunt paralizaţi) şi poza e destul de artistică. O franţuzoaică din Paris, îmi spune uşor oripilată:
-Toate religiile, de fapt, vând iluzii…Oameni foarte simpli, naivi, nevoiaşi, care nu au găsit alt răspuns disperării lor, vin acolo unde li se oferă o Speranţă!
– Unde li se vinde, o corectez eu uşor.
– Adevărat, acceptă ea, dar ei cumpără această speranţă poate pentru că altfel nu le-ar rămâne chiar nimic.
– În afară de fotografia cu grupul, desigur…

Lasă un răspuns