«

»

Melania Rusu Caragioiu – Penița

Poate, acum câteva ploi de ani,

Când aurul creștea în bolovani,

Uitându-se-ntr-o zi de la fereastră

Văzu Bătrânu’ o pasăre măiastră.

Cum bunul spune adormind copii,

Măiastra plutea lin printre stihii

Ducând prin lume straiul ei de dor:

Încrederea în vis și viitor.

Dar obosind de-atât de mult zburat

Pe-o creangă de-aur, ea s-a așezat

Și ciugulindu-și aripa de sori

I s-a-ntâmplat ca de atâtea ori,

O pană albă ușor i s-a smuls

Și lângă pom căzu. Vântul a dus

Plutinda pană până mai departe,

Iar un vârtej spre norul ce desparte

Lumea de basm, de lumea cea de vis…

Tocmai atunci Moșul avea de scris,

Și-un alt vânt blând cu trena de mătase

Pe masă-i duce pana, chiar în casă.

S-a răsturnat în jilț bătrânul om

Speriat, crezând că vine vreun ciclon

Cu tromba mai înaltă ca un dom,

În teama să nu-l salte și pe el

Spre zările ca piatra din cercel…

,,Tornada” a plecat precum venise

Prin uși și prin ferestele închisre,

Dar în pocalul cu cârmâz de soc

Stătea înfiptă pana, găsind loc…

Atuncea Moș Peniță bucuros,

Dansând în anteriul său pufos

A luat din cui ocheanul de mărgean

Să vadă sus pe-al mărilor ocean,

Măiastra pasăre ce i-a trimis

Întâia lui peniță pentru scris…

De-o fi așa… de-o fi mai altfel spus

A fost întâi cerneala pentru scris,

Vopsele vii din scoici sau chiar din flori,

Cu picături de sânge sau culori,

Apoi o mână ageră ce-a luat

O primă pană și a încercat

Să lase omenirii-n manuscris

Ce s-a-ntâmplat în viață sau în vis…

Lasă un răspuns