«

»

Vasilica Grigoraş: EGO-UL în căutarea EULUI INTERIOR

„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume! Mahatma Gandhi

Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.
Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.
Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă râvnă şi determinare „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!
Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.
La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat inspirăm fair play-ul picătură cu picătură şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre. Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la Dumnezeu, numit viaţă.
Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.
Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea să fim noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi…, şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!

Vasilica Grigoraş

Lasă un răspuns