«

»

Gabriela Lungu: Devenirea fiinţei umane sub semnul trinomului ereditate-mediu-educaţie

gabriela Lungu

Sistemul psihic uman şi personalitatea se edifică în zona de interacţiune dintre biologic şi socio-cultural, ele izvorăsc dintr-o lume externă organismului , dar se elaborează în sistemul viu al organismului, în speţă, la nivelul activităţii creierului” . Ca urmare a acestui fapt, devenirea fiinţei umane are loc sub acţiunea unei multitudini de influenţe extrem de variate dintre care unele externe, altele interne, unele directe, altele indirecte, unele naturale, altele sociale, unele permanente, altele episodice, unele cu acţiune cauzal determinativă, altele cu rol de condiţie sau premisă etc. Conştientizând factorii ce stau la baza acestor influenţe şi selecţionându-i pe cei cu acţiune constantă, profundă şi esenţială, putem afirma că ereditatea, mediul şi educaţia reprezintă factorii fundamentali ai devenirii fiinţei umane.
Dezvoltarea psihică nu o pot realiza numai premisele ereditare, nici numai condiţiile de mediu considerate ca factori cu acţiune separată şi nici simpla convergenţă a acestora. Pentru relaţionarea realităţii biologice a organismului uman cu datele de construcţie, materiale şi spirituale oferite de mediu, ca şi pentru orientarea acestei deveniri, este necesar un fel de operator special, un organizator de proces, cu funcţii de conducător al acestei dezvoltări. Rolul acestui operator şi organizator îl îndeplineşte educaţia. Educaţia devine o activitate care pune în relaţie datum-ul ereditar cu elementele de conţinut ale mediului natural şi social, asigurând acea reţea de raporturi ce va construi psihologic omul, orientând, accelerând şi dimensionând valoric această dezvoltare. Educaţia nu mai este o simplă influenţă, ci devine o activitate constructivă, specializată, realizată intenţionat, planificat, cu personal specializat (familial, şcolar etc.), vizând ca finalitate reglarea dezvoltării psihice şi formarea personalităţii copilului(omului).Relevant este raspunsul la întrebarea dacă educaţia este premisă, condiţie sau factor determinant pentru dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii iar aspectele semnalate mai înainte ne îndreptăţesc să o considerăm drept factor determinant. Dacă ereditatea este o deschidere a dezvoltării psihice, iar mediul o sursă obiectivă din care se extrage substanţa dezvoltării, educaţia îşi propune deliberat să aleagă şi să precizeze perspectiva acestei dezvoltări şi modalitatea completă de utilizare a resurselor eredităţii şi mediului.
Transformările profunde ce se petrec în societatea contemporană impun instituţiei şcolare noi exigenţe de pregătire a tinerelor generaţii. Reorientarea sistemului este menită să corijeze neajunsurile învăţământului tradiţional. Multă vreme şcoala s-a ocupat mai mult de transmiterea cunoştinţelor într-o formă elaborată şi mai puţin de formarea competenţelor şi atitudinilor solicitate de o lume în schimbare. Până nu demult se aprecia ca obiectivul prioritar al învăţământului este instruirea sau transmiterea cunoştinţelor de la profesor spre elevi. Într-o asemenea optică, învăţarea se rezumă la înregistrarea, păstrarea şi reproducerea unor conţinuturi, pe care profesorul le consideră necesare pentru cultura lor generală.
Timp îndelungat învăţământul a fost orientat cu precădere spre aspectul informaţional, considerându-se că cel care deţine informaţiile poate şi opera cu ele la un nivel acceptabil. Această concepţie a generat în anumite cazuri performanțe înalte, dar la nivelul masei de elevi a înregistrat mari eşecuri. În şcoala tradiţională prioritar era aspectul informaţional, deoarece se considera că om instruit este acela care posedă un volum mare de cunoştinţe din diverse domenii, un encicloped. Se pierdea din vedere faptul că toate deprinderile de a şti să faci şi de a şti să fii contribuie la formarea profilului de personalitate, pe care dorim să-l educăm la elevi.
Reforma structurală a învăţământului românesc a fost concepută în aşa fel, încât să orienteze învăţarea pe coordonatele unor obiective şi conţinuturi, care se supun cu precădere criteriilor de calitate şi mai puţin de cantitate. Necesitatea reorientării sistemelor de învăţământ a fost susţinută de către teoreticienii educaţiei cu destul de mult timp în urmă, numai că, în ceea ce ne priveşte, realizarea să efectivă nu a fost posibilă decât în ultimul deceniu.
Noul Curriculum şcolar aduce transformări de fond sub aspectul priorităţilor urmărite. Dacă până nu demult nivelul pregătirii elevilor se aprecia cu deosebire în funcţie de cunoştinţele acumulate, acum se apreciază şi prin prisma priceperilor şi deprinderilor dobândite, capacităţilor creatoare, aptitudinilor. Nu mai interesează reflectarea mecanică şi pasivă a cunoştinţelor în intelectul elevilor, ci educarea lor intelectuală. De aceea, marea problemă a cadrelor didactice nu mai este de a-l determina pur şi simplu pe elev să reţină cât mai multe conţinuturi, ci de a-l pregăti ca personalitate complexă.
Dezideratul şcolii moderne este de a forma individul şi nu numai de a-l instrui, ceea ce presupune o deplasare de accent de pe conţinutul învăţământului, pe obiectivele şi sarcinile sale formative: o trecere de la un învăţământ centrat pe cunoştinţe la unul care articulează cunoştinţele, competenţele şi atitudinile.
Învăţarea şcolară este un proces de esenţă formativ-informativă. Scopul urmărit nu mai este de a obţine o cultură generală de tip enciclopedic, ci de a ajunge la dobândirea unei culturi funcţionale, adaptate intereselor sociale de moment sau de perspectivă. Numeroase analize întreprinse în cadrul ştiinţelor educaţiei asupra raportului dintre informativ şi formativ în educarea elevilor au dat câştig de cauză valorii celui de-al doilea aspect. În consecinţă: dacă, în mod tradiţional, obiectivele erau centrate pe asimilarea cunoştinţelor, astăzi a devenit tot mai pregnant necesară adoptarea unei alte ierarhii care să vizeze, în primul rând, formarea unei atitudini şi capacităţi spirituale, apoi dobândirea de priceperi şi deprinderi, după care urmează asimilarea de cunoştinţe.
Regândirea obiectivelor educaţionale presupune schimbări semnificative şi în ce priveşte modul de organizare a activităţilor şi, mai ales, în ce priveşte strategiile didactice utilizate. În cadrul activităţilor desfăşurate, profesorul va trebui să recurgă la cele mai eficiente modalităţi de a-i forma elevului trebuinţele de cunoaştere, de a-l orienta spre acţiune şi aplicare, spre trăirea unor valori autentice. El va trebui să-l înveţe pe elev cum să obţină, selecteze, prelucreze, evalueze şi utilizeze informaţia, dezvoltându-i priceperi şi deprinderi de lucru efectiv. Prin noile programe şcolare se urmăreşte compatibilizarea intereselor personale de formare ale elevilor cu evoluţiile previzibile ale mediului socio-economic. Ele sunt centrate pe competenţe cu specific acţional susceptibile de a facilita integrarea elevilor în viaţa profesională. Profesiunea nu este doar o realitate economică, ci şi una socială şi psiho – morală, un rol social şi un mod de viaţă. … integrarea profesională nu este determinată doar de asimilarea elementelor fundamentale ale profesiunii, nu e reductibilă la exercitarea profesiunii, ci înseamnă şi o integrare psihosocială care presupune o asimilare(… ) a contextului social al profesiunii. Perfomanţa profesională nu depinde numai de pregătirea profesională sau de coincidenţa aptitudini-profesie, ci şi de climatul social în care se realizează profesia şi care de multe ori se constituie ca variabilă independentă, nesupusă controlului. Contextul social al profesiunii este constituit din atitudini şi comportamente generale, dar şi de altele specifice mediului profesional-obiceiuri, tradiţii, aspecte relaţionale, participare la decizii etc.
Schimbarea perspectivei asupra scopurilor educaţiei antrenează şi o schimbare de stil didactic. În perspectiva noilor obiective, stilul tradiţional bazat pe predare şi pe autoritatea profesorului se dovedeşte inadecvat. Regândirea obiectivelor educaţionale se impune şi în ce priveşte modul de lucru cu elevii. În cadrul activităţilor desfăşurate, profesorul va trebui să recurgă le cele mai eficiente modalităţi de a-i satisface elevului trebuinţele de cunoaştere, de a-l orienta spre acţiune şi aplicare, spre trăirea unor valori autentice. El va urmări să-l înveţe pe elev cum să obţină, selecteze, prelucreze, evalueze şi utilizeze informaţia, dezvoltându-i priceperi şi deprinderi de lucru efectiv.
Didactica tradiţională s-a preocupat îndeosebi de acţiunea profesorului, a cărui atenţie se concentra pe conţinutul instruirii şi nu pe interesele şi eforturile elevilor, ceea ce diminua semnificativ valoarea formativă a învăţământului. În intenţia depăşirii unei asemenea abordări unilaterale, didactica modernă şi-a îndreptat atenţia spre învăţarea elevilor, priviţi ca subiecţi activi ai propriei lor formări. Punctul de vedere adoptat astăzi proclamă primatul învăţării elevilor în raport cu predarea profesorului. Schimbarea priorităţilor în domeniul obiectivelor a impus şi o deplasare a rolului central atribuit de obicei profesorului spre elev, considerându-se că învăţământul este mult mai eficient dacă este centrat pe elev şi pe activitatea sa. Are loc o transformare radicala a modelului instructiv-educativ, centrat acum pe rezultate.
Modelul centrat pe profesor vede în transferul de informaţii scopul principal al învăţământului, cel centrat pe învăţarea activă a elevului pune accentul pe achiziţia de competenţe, pe asimilarea şi utilizarea de cunoştinţe, cât şi pe dorinţa de a continua să înveţe pe toata durata vieţii. Obiectivele urmărite de către profesor se limitau, în şcoala tradiţională, la transmiterea unui volum cât mai mare de cunoştinţe elaborate şi a unor procedee de operare, solicitându-le elevilor o activitate mintală de memorare, reproducere şi imitare. Se acorda o importanţă excesivă predării rigide, care nu permitea elevilor să intervină, să aibă iniţiative sau să adere la alte opinii. Învăţarea devine astfel o experienţă esenţialmente personală. Didactica modernă aduce în centrul atenţiei elevul, cu particularităţile, trebuinţele şi interesele sale. O asemenea abordare aduce schimbări de fond în predarea disciplinelor şcolare. Profesorul devine organizatorul unor experienţe de învăţare relevante, creând un mediu educaţional care încurajează angajarea elevilor în activitate şi interacţiunea pozitivă. A preda nu înseamnă să procedezi în aşa fel, încât anumite conţinuturi să se întipărească în memoria unui elev pasiv, dar receptiv, ci, mai ales, să-l înveţi pe acesta să participe activ la procesul didactic. Profesorul stimulează, organizează, îndrumă experienţele de învăţare ale elevilor, încurajaţi să aibă iniţiative şi să acţioneze. Se realizează, în acest fel, trecerea de la învăţarea perceptivă, relativ pasivă, la învăţarea activă, al cărui randament este considerabil mai ridicat.
Trecerea de la un învăţământ cu un singur actor (sau actor principal) la un proces bipolar, cu doi actori, proces care acordă elevilor dreptul de a învăţa prin participare, este pe cale de a deveni pretutindeni o realitate şcolară. Profesorul este şi rămâne liderul şi organizatorul proceselor de predare şi învăţare, dar el îşi îndeplineşte rolurile pedagogice numai în măsura în care îi ajută pe elevi să-şi descopere resursele latente, să asimileze tehnicile şi regulile muncii intelectuale, să participe la căutarea adevărurilor, să înveţe individual şi în grup, făcând eforturi şi obţinând succese şi satisfacţii. Pentru a răspunde exigenţelor actuale de formare, profesorul trebuie să găsească modalităţile optime de abordare a procesului de predare-învăţare. Centrarea activităţilor didactice pe elev solicită forme de organizare şi strategii de acţiune operante şi productive, în general denumite activ-participative. Aceste strategii presupun o bogată activitate de cercetare, formulare de întrebări şi emitere de ipoteze, organizare de date, elaborare de soluţii, evaluare şi autoevaluare, încorporare a datelor(rezultatelor) în propria structura cognitivă, stabilirea relaţiilor de schimb. Învăţarea devine activă şi este dominată de gândirea critic-reflexivă, ceea ce stimulează dezvoltarea şi maturizarea intelectuală a elevilor.
Valoarea lecţiei în şcoala modernă se apreciază şi prin prisma gradului de implicare a elevilor în desfăşurarea sa, considerat de către I. Cerghit, drept un indice esenţial al calităţii şi eficienţei lecţiei. Dacă definim învăţarea drept modificare de comportamente şi în comportamente, atunci schimbările autentice nu se pot produce dacă elevul rămâne un simplu spectator, rezumându-se să asculte, noteze şi să reproducă informaţiile oferite de profesor. Învăţarea presupune participarea personală, deoarece: … în accepţia didacticii actuale, o lecţie modernă, activ-participativă, se distinge prin caracterul ei solicitant, ceea ce presupune implicare personală şi deplină a subiectului, până la identificarea lui totală cu sarcinile de învăţat în care se vede antrenat. Efectele formative şi educative ale unei lecţii sunt în raport direct proporţional cu nivelul de angajare şi participare al acelora cărora li se adresează .
Așa cum am relevat, fiecare dintre cei trei factori sunt, prin ei înşişi, o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru dezvoltarea psihică. Zestrea ereditară nu se transformă de la sine în structură, respectiv, psihic uman, în absenţa mediului şi a educaţiei. La rândul său, mediul nu poate construi psihicul uman în afara zestrei ereditare şi a punerii lui în valoare prin educaţie, mediul devenind un condensator al virtualităţilor ereditare şi al punerii lui în valoare prin educaţie. La fel, educaţia nu poate fi concepută în afara mediului, ea devenind un organizator şi un înlocuitor al mediului, acţiunea sa fiind în acelaşi timp inscriptibilă parţial în normele de reacţie ale organismului, norme condiţionate genetic.

Bibliografie
1.Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative şi complementare, Structuri, stiluri şi strategii, Ed. Aramis, Bucureşti, 1983.
2. De Ketelet, Jean-Marie ., Guide du formateur, Bruxelles, 1989.
3. Joiţa, E., Pedagogie. Ştiinţa integrativă a educaţiei,Iaşi, Polirom, 1999.
4.Niculescu, R, M., Teoria şi practica curricum-ului, Braşov, Ed.Universităţii Transilvania,2003.
5. Joiţa, E., Managemant educaţional,Ed. Polirom, 2000, Iaşi.
6. Păun, E., O lectură a educaţiei prin grila postmdernităţii.Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Polirom,Iaşi, 2000.
7.Văideanu, G., Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti,1988

Lasă un răspuns