«

»

Gh. A.M. Ciobanu – De la Geneză la Big Bang

Gh a m Ciobanu

Un nou secol, un nou mileniu, un repetat ,,memento” la adresa multor probleme cardinale ale omenirii, dintre care acea a ,,Tăcerii lumii”, ca și cea legată de ,,Sfârşitul” ei rămân, în mod deosebit, ca purtând în ele cea mai mare încărcătură de şoc.
Un ,,şoc al prezentului”, chiar dacă acestea se preocupă de un ,,ab initio” și de un ,,finis” al firii. Un ,,de la A la Z” cosmic, cu atât mai actual cu cât cea mai importantă religie a planetei îşi rotunjeşte, pentru a doua oară, milenara sa certitudine istorică, o religie care, de douăzeci de veacuri, a sanctificat , fără nici o derogare, existenţa unui început, ca şi al unui seism finalic ale lui ,,a fi”. La aceasta se mai adaugă şi modelul segmenţial al gândirii umane, al acestei inteligenţe superioare pentru care, orice din univers, se însumează în segmentul algoritmic AB. Pentru ea şi întregul, ca şi infinitatea sa de componente finite, trebuie să fi avut o ,,geneză” şi urmează a avea, peste o minisecundă sau peste un megacronos, o ,,Apocalipsă”. Să ne oprim acum, ,,primo tempo”, la acel ancestral ,,să fie”, care, la începuturi, s-a întrupat într-un ,,a fost ”. Aproape toate religiile omenirii au pus pe prim plan problema zămislirii lumii, fie din ,,ceva” sau din ,,nimic”, fie spontan sau în momente succesive, fie catastrofic sau olimpianic.
Cu toată această diversitate demiurgică, mai toate au prefigurat că, la începuturi s-a trecut de la un ,,ceva” la ,,ceea ce este” şi, ca un sfârşit, se va trece de la ,,ceea ce este” la un ,,altceva”, o succesiune triadică şi într-o continuă ascendenţă bipolară. Viziunea creştină conturează o înlănţuire de şase procese desfăşurate continuu, prin acel Imperativ divin, din nimic s-au constituit cerurile, pământul şi lumina şi s-a delimitat ziua de noapte, pentru ca, în secvenţa următoare, să se separe întinderile de ape şi de cer.
A urmat, apoi, despărţirea cealaltă, apele şi pământul, împreună cu primul strigăt de viaţă, vegetaţia, după care, pe cer şi-au făcut apariţia acele izvoare sacre de lumină: soarele, luna şi stelele. Vieţuitoarele animaliere se fac simţite în ultimele două secvenţe, penultima din ele fiind hărăzită celor din ape şi aer, pentru ca în cea de a şasea subgeneză să se populeze uscatul cu o altă serie de vieţuitoare şi să se culmineze cu zămislirea omului. O geneză procesuală, graduală şi geocentrică, pornită de la o ,,protoexistenţă”, trecută prin succesiunea: foton, materie, clorofilă, protoplasmă, om şi oprită, apoi, la separarea provizorie a acestuia din urma de lumea paradisiacă a existentei sale.
De-a lungul acestui timp biblic bimilenar, viziunea omului asupra spaţiului cosmic s-a amplificat mereu, trecându-se de la apropiat înspre galaxii, de la geocentrismul intim la heliocentrismul deschis, de la polivalenta mitului la certitudinea demersului experimental. Cartezianismul ortogonal al lui Kant se va alătura treptat la modelele relativiste ale lui Hubbles sau Hoyle, la prefigurările cutezătoare asupra expansiunii și retracţiunii universurilor, la existenţa unei posibile simetrii dintre materie și antimaterie, sau la conturarea acelui film reconstitutiv despre cele două ,,şocuri ontice” numite, deocamdată: ,,Big Bang” și ,,Big Crunch”. Istoric, relaţia de coexistenţă dintre Om – Univers a trecut de la ,,şi”,la ,,cu” și la ,,în”. Explozie gnoseologică şi continuitate biblică, amândouă însumate în viziune contemporană.
Să ne oprim, cu o aceeaşi alegreţă de ,,clip”, la componenta ultimă a problemei de mai sus, la măsura în care evantaiul de prefigurări ale modelului mitic al antichităţii a reverberat, monovalent, în ,,ecuaţiile” astrofizicii actuale. Reluând, astfel, ,,calendarul” biblic al Genezei, surprindem, în prima zi o deplasare a lui ,,a fi” de la infinit înspre substanţă, moleculă şi foton, pentru ca în cea de a doua, procesul să fie invers, de la concretul apelor către nesfârşitul cerului sau, altfel spus, la început s-a petrecut o ,,retracţiune”, urmată apoi de o ,,expansiune” cosmică. O pulsaţie asemănătoare are loc şi în ,,zilele” trei şi patru, când se ajunge de la mări la vegetal, iar apoi se populează bolta cerească cu luna, soarele şi stele. ,,Ziua” a cincea cuprinde în ea o a treia ,,retra”, acea în care din infinitul apelor şi al aerului se zămislesc fărâmele complexe ale vieţuitoarelor ce vor pluti în ele, pentru ca în ultima ,,zi”, această biogeneză să continue şi să se creeze şi omul, a cărui inteligenţă va evada larg, ,,expansiv”, înspre infinit.
Trei întruchipări succesive ale binomului ,,retra-expa”, care acoperă perfect cele şase ,,zile” ale ,,Facerii”. După cum se ştie, urmează ,,ziua” marelui repaos, ca o ,,odihnă”, nu atât a Demiurgului, cât a înfăptuirii sale, Lumea. Un repaos ce poate fi considerat ca o stare de ,,măsură”, de ,,echilibru”, de ,,loc geometric ontic” între cele două peregrinări ale existenţei, când ,,retra” şi când ,,expa”, sau când ,,Big Crunch” şi când ,,Big Bang”. O Geneză, o naştere, un început al Lumii surprinse, odinioară și acum, mitologic şi logic, biblic şi logaritmic, ipostaze duale care redau şi bivalent, dar şi concentric, un acelaşi segment al realităţii cosmice, al creaţiei divine și al fiinţării umane.

Lasă un răspuns