«

»

Dorel Schor – Ședința locatarilor

Ieri, cam spre seară a avut loc şedinţa locatarilor din blocul nostru pentru alegerea noului comitet. Noul comitet ales în unanimitate era exact vechiul comitet, de care noi ne-am declarat foarte mulţumiţi, mai ales de preşedintele Boris Israelovici Glazpapier. L-am felicitat călduros şi nu am contenit cu laude la adresa lui, până ce măgulit, Boris a scos o sticlă cu vodcă şi nişte biscuiţi, pe care îi pregătise pentru orice eventualitate.
– Dragi vecini, a spus Boris, vă mulţumesc pentru încredere, dar trebuie să ştiţi că funcţia de preşedinte de bloc este un fleac pentru mine. Unora dintre voi le-am povestit că am fost preşedinte de sindicat la o fabrică de textile cu vreo două mii de muncitoare în trei schimburi. Aveam biroul meu, câţiva subalterni şi era destul să dau un telefon la forurile de conducere şi se rezolva orice problemă. Ăsta eram eu!
– Da, a intervenit dentistul Kleinergrois, alte timpuri, alte condiţii. Eu, pe vremuri lucram la un spital universitar, eram şef de clinică, mi se spunea dom’ profesor şi plecam la congrese ştinţifice internaţionale, ba la Viena, ba la Barcelona, o dată am fost şi la Los Angeles cu escală la Madrid… Iar lucrările ştiinţifice mai importante le publicam în Anale.
– La Madrid eu aveam o legătură, spuse firavul domn Ghezuntertoit. Pe vremea acea eram director la Vinexport şi aprobam sau nu absolut toate partidele de vin care plecau în străinătate. Vă închipuiţi că toată lumea vroia să fie în relaţii bune cu mine, chiar şi primarul, directorul filarmonicii sau şeful de la spitalul de urgenţe.
– Noi, la Cernăuţi, declară doamna Gurnişt, eram în relaţii de prietenie cu conducerea. Nu are importanţă cu care conducere, nu e cazul să vă explic. Soţul meu era responzabilul unui mare depozit de cherestea şi de cherestea aveau nevoie toţi oamenii importanţi din regiune. Şi cum o mână spală pe alta, noi eram foarte spălaţi, mai ales că toţi apreciau faptul că Leopold nu vorbeşte în plus.
– Tot aşa eram apreciat şi eu, intră în discuţie domnul Biton. Este adevărat că acum am o tarabă în piaţă şi, slavă domnului câştig binişor, dar înainte jumătate din şukul celebru de la Marakeş era al meu, cu zazavaturi, condimente, fructe şi tot ce îţi doreşti, chiar şi susan găseai la mine, falafel şi burecas cu cartofi prăjiţi. Eram negustor mare, mare domnilor!
Numai prietenul meu Menaşe stă într-un colţ şi nu spune nimic. Bea din când în când un păhărel de vodcă, mângâie grijuliu un căţel pe care vrea să-l dea copiilor lui Eli Iliescu şi ascultă zâmbind. Şi numai când Boris Israelovici îl întreabă direct dacă nu are nimic de spus, spune:
– Eu ca eu, dar vedeţi căţelul ăsta micuţ şi slăbănog ?! Nu că vreau să mă laud, dar înainte, eh înainte, era ditamai dobermanul…

Lasă un răspuns