«

»

Dorel Schor – schițe

ÎN FIREA LUCRURILOR

Cu Zaharia, care are o tarabă de falafel şi răcoritoare , am rămas în relaţii bune de când am procedat la un schimb de experienţă folositor pentru amândoi: eu am vândut falafel câteva zile, iar el s-a comportat ca un intelectual. De atunci eu cumpăr din când în când o jumătate de porţie, iar el poartă freză cu cărare la mijloc şi a fost ales preşedintele Asociaţiei micilor restauratori. Chiar l-am întrebat zilele trecute:
– La ce vă trebuie o asociaţie? Că doar voi sunteţi, prin specific, foarte individualişti. Tu ai un chioşc cu plăcinte, altul vinde burecas sau tartine cu tuna, altul are o gheretă cu îngheţată… Ori nu aveţi nici o legătură unul cu altul, ori sunteţi la concurenţă şi abia nu aveţi nici o legătură. Explică-mi, te rog!
– O să-ţi explic, a acceptat Zaharia, ştergându-şi cu poala maioului ochelarii de soare. O asociaţie are scopul de a apăra interesele celor asociaţi. Ideia ne-a venit în ultima vreme, de când cu toate grevele şi demonstraţiile… Inţelegi că noi, prin firea lucrurilor, avem nevoie de vad. Nimeni n-o să deschidă o afacere cu covrigi la filarmonică sau un chioşc la o galerie de pictură. Altfel stau lucrurile când e vorba de o piaţă, de un centru comercial, de o şcoală sau de parlamet…
L-am privit cu admiraţie…
– Aţi pătruns în parlament?
– Încă nu în sensul dorit de noi. Dar ai răbdare… Deocamdată e vorba de piaţa din faţa parlamentului, de piaţeta de lângă preşedenţie, de grădina de lângă sediul guvernului, de trotoarul ministerului de finanţe, de scuarul primăriei… Înţelegi? Adică în locurile clasice.
– Clasice în ce sens?
– În sensul clasic! Habar nu ai ce bine se poate câştiga de la şomeri, de la cei care fac greva foamei, de la cei cu salariul mic sau care se plâng de taxe şi impozite. De la toţi cei care vin cu sutele în locurile pe care le-am numit clasice şi nu le părăsesc până ce nu-i împrăştie poliţia, sau căldura, sau plictiseala….
– Hai, că mă pasionează.
– Păi, cred şi eu… Ai făcut vreodată greva foamei in faţa ministerului de finanţe?
– Încă nu, am mărturisit jenat.
– Nu-i nimic, ai tot timpul, m-a bătut pe umăr Zaharia. Află că e un loc imposibil. Până nu de mult nu aveai cui să ceri un pahar cu suc de portocale sau o limonadă cu vitamine naturale. Asociaţia noastră a repartizat acolo câţiva băieţi şi nu întreba ce bine câştigă… Sau la reşedinţa primului ministru… Puteai să mori de foame pânâ îşi făcea el apariţia. Veneau şoferii de taxi, învăţătoarele sau tehnicienii dentari să protesteze şi nu găseau un sendvici cu care să-şi întărească lozincile. La fel şi la primărie… Am impins câteva tarabe portative cu pite şi acum zbârnâie. Poţi să-i întrebi pe poştaşi, pe femeile de servici, pe frizerii de lux ce delicatese, la preţuri rezonabile găsesc acum. Mai vrei exemple? Poftim…Judecătorii au fost în grevă? Le-am asigurat spatele frontului cu falafel. Au demonstrat familiile deţinuţilor? Domnule, exact aceleaşi falafele şi-au făcut datoria. Şi aşa mai departe…
– Şi dacă o să înceteze demonstraţiile?
– Ai început să vii de acasă. Tocmai de aia e bună o asociaţie. Dacă alţii n-o să demonstreze, o să protestăm, o să ne adunăm, o să ameninţăm, o să facem grevă. Habar nu ai ce experienţă avem noi, în materie. Ţine o scobitoare că văd că ai rămas pe gânduri… Este?!

ZBOR AUSTRAL

Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să călătoriţi cu avionul şi să aveţi locul alături de un grec din Australia. Mie mi s-a întâmplat şi, vă rog să mă credeţi că e o experienţă interesantă, instructivă şi plăcută. Aveam locul într-o formaţie de trei fotolii înguste, în aşa fel că în stânga se afla soţia mea şi culoarul, iar in dreapta domnul Costas Papaghianis din Australia şi fereastra ovală.
Când s-a instalat, am fost chiar amabil şi l-am ajutat să-şi aranjeze bagajul de mână. Era o persoană de vârstă mijlocie, de talie mijlocie şi părea să fie şi de condiţie mijlocie, altfel n-ar fi călătorit la clasa turist. La început nu i-am dat prea multă importanţă şi, probabil, în ochii lui, nici eu nu valoram prea mult. Până când ni s-a servit masa. Atunci ne-am cunoscut mai bine. Vecinul meu a insistat să primesc de la el un ou fiert, pe motiv că ţine regim şi oricum nu-l mănâncă. M-am simţit obligat şi i-am oferit, în schimb, compotul. A fost atât de încântat încât i-am şoptit soţiei că poate ar fi cazul să-i cedeze şi ea compotul. Asta l-a cucerit definitiv…
După masă a venit ceasul confidenţelor. În primul rând, ne-am recomandat. Omul a scos o carte de vizită elegantă, cu o adresă care m-a impresionat pentru că era în engleză… I-am dat-o pe a noastră. Apoi, dânsul ne-a relatat că este proprietarul unui restaurant grecesc la Melbourne, unde se poate mânca cea mai bună musaca de la antipozi. I-am spus că am apreciat foarte mult o asemenea musaca la Megalopolis, în Peloponez, la care dînsul a replicat că nici nu se compară… În mod firesc, ne-a ivitat la restaurantul lui, urmând să locuim câteva zile la dânsul. Soţia sa se va bucura foarte mult de oaspeţi, au o casă mare şi deranjul nu contează, chiar dimpotrivă…
I-am oferit şi noi ospitalitate şi, ca să compensez musacaua, i-am promis că-i tratez definitiv mătreaţa. Ne-am strâns mâinile precum doi
oameni de stat care semnează o înţelegere şi schimbă documentele parafate, în faţa camerelor de televiziune. Restul călătoriei a decurs banal, am reuşit să mai aţipim din când în când, nimic special.
Mult timp după călătoria respectivă, mai povesteam prietenilor cum la trei zile după pomenitul zbor, m-am trezit acasă cu domnul Costas, cum m-a îmbrăţişat şi şi-a depus valizele în salon, cum a cerut a doua zi să-i fac rost de componente şi cum în a treia zi a preparat personal o musaca cum nu s-a mai pomenit în Israel şi cum a mai rămas încă o săptămână la noi, până ce s-a epuizat respectiva mâncare şi nu a mai avut un fir de mătreaţă în păr. Şi cum apoi l-am condus la aeroport şi cum nu s-a despărţit de noi până ce nu am promis solemn că-i vom întoarce vizita cât mai curând posibil.
Trebuia să mă gândesc, susţin amicii mei, că promisiunea mea are şanse inegale, din moment ce schimbul de invitaţii s-a făcut în cursa Atena – Tel Aviv şi nu, de exemplu Atena – Melbourne. Şi că după ce şi-a terminat sejurul dinainte comandat, la Ierusalim, era uşor ca omul să-mi onoreze invitaţia. Cât priveşte reciproca, mai va, că doar n-o să plec la mama dracului numai să mănânc musaca de oaie şi să văd cum ţopăie cangurii. Oricum, e totuşi reconfortant să ştii că undeva departe, un prieten e gata orişicând să te invite la masă, împreună cu soţia.

Lasă un răspuns