«

»

Dorel Schor – schițe

SCUFIŢA ROŞIE
repovestită

Cineva mi-a reproşat că scriu tot felul de poveşti aproape necunoscute, în timp ce chestii absolut celebre, cum ar fi basmul cu Scufiţa Roşie, le las mai la urmă. Ceea ce nu e adevărat. Eu am încercat să fac publică întâmplarea cu fetiţa asta simpatică şi cu lupul, dar am fost mereu întrerupt
de diferite persoane.
– A fost odată o fetiţă care se numea Scufiţa Roşie…, am început eu.
– De ce, mă rog, roşie…? Înţeleg că nu aveai încotro pe vremea comuniştilor, a precizat un domn din Frontul Unităţii Naţionale. Dar acum avem culorile noastre patriotice. Unde sunt tradiţiile noastre milenare? Simbolurile noastre permanente? Nu s-a mai găsit o culoare locală adecvată pentru o fetiţă şi o scufiţă? Propun…
– Bine, am acceptat. Într-o zi, mama fetiţei îi spune: „Ţi-am pregătit un coş cu bunătăţi ca să i-l duci bunicii”…Bunica locuia în partea cealaltă a unei păduri, după un deal, într-o căsuţă mică…
– Halal, m-a apostrofat o doamnă din Organizaţia pentru Respectarea Vârstnicilor. Ce învaţă din fragedă copilărie cititorii acestei naraţiuni? Ce? Că locul unei bunici e cât mai departe de ginere sau de noră, dacă se poate într-un azil sau într-o căsuţă mică, prăpădită, cu igrasie, la dispoziţia bandiţilor, instalatorilor şi violatorilor. Şi un coş cu bunătăţi primea numai de sărbători, de ochii lumii…
– Nu era nici o sărbătoare, am încercat cu timiditate să iau cuvântul. Era o zi obişnuită, o invitau pe bătrână la masă în fiecare săptămână, dar pentru că tocmai telefonase că nu se simte prea bine… Destul de frumos că nu o uitaseră şi i-au trimis…
– Evident, i-au trimis… Ce puteau să-i trimită? strigă un domn plinuţ din mişcarea „Să mâncăm sănătos”? Brânzeturi cu lactoză, carne procesată, mezeluri dubioase, cartofi prăjiţi, scrumbie sărată, ouă cu colesterol? Special ca să-i scurteze speranţa medie de viaţă!
Nu m-am emoţionat prea tare şi am continuat povestea:
– Cum mergea alene prin pădure, fetiţa începu să culeagă flori şi rămurele, făcu un buchet mare, risipi o parte pe cărare…
– Stai! mi-a interzis o voce de stentor. Sau, mai bine zis, opreşte-o pe ea. Fetiţa asta este o adevărată nenorocire. Noi, cei de la Fondul de împădurire ne dăm sufletul şi alte eforturi pentru a crea o opinie de păstrare, de cruţare, de protejare a fiecărei frunze şi flori, a celui mai mic copăcel. Şi vii dumneata cu această poveste imposibilă şi ce le bagi în cap tinerelor elemente care sunt în creştere? Că e voie să rupi, să-ţi faci cheful risipind flori şi rămurele. E antimoral!
– O.K., am oftat. Important este că la un moment dat a apărut lupul cel rău, s-a apropiat de blânda copilă şi a ademenit-o.
– Eroare! a greseiat decisiv un tip cu părul vâlvoi. Ca reprezentant al Societăţii pentru protecţia animalelor, vă pot preciza la modul cel mai autorizat că nu lupul este rău, ci omul. Lupul atacă numai pentru a se hrăni, pe când omul ucide din plăcere, precum vânătorii, pescarii, autorii de romane poliţiste şi măcelarii… Animalele nu ademenesc pe nimeni, în schimb se cunosc cazuri când oamenii, mă iertaţi, nu doresc să intru în amănunte din cauza minorior şi a doamnelor care au plecat…
– Bine, am acceptat. Deci lupul cel cumsecade a luat-o pe scurtătură, şi-a schimbat vocea şi a cerut bunicii să-i deschidă uşa. „Intră, i-a spus bunica, nu e încuiat”…
– Foarte greşit! Absolut neindicat! s-a pronunţat reprezentantul Poliţiei. Conform tuturor regulamentelor şi ordonanţelor în vigoare, uşa trebuie zăvorâtă. Verificarea se face prin vizor şi se apasă pe butonul de alarmă în cazul persoanelor neidentificate. Vă rugăm să vă risipiţi imediat, circulaţi pe dreapta, vedeţi-vă de trebă. Dumneata vii cu mine să declari în scris de unde ai scos povestea asta…
Aşa că de aia am lipsit o vreme. vă rog să mă scuzaţi…

O SUTA DE DOLARI

– Draga domnule, daca matale ai avea cinci minute pentru mine, ti-as povesti o istorioara adevarata care mi s-a intamplat chiar mie personal.
– Cu placere, domnule Glazpapier. Chiar si zece minute!
Boris Israelovici Glazpapier isi sulfa nasul intr-o batista enorma, sovietica, ca pentru a-si face curaj:
– Am o ruda in Canada. Nu ma intreba exact cum mi-e ruda, ca nu stiu. Un om foarte cumsecade, ceva mai in varsta, are un restaurant chinezesc la Montreal. Restauratul se numeste Fay-Bysh. De ce? Foarte simplu, pentru ca pe el il cheama Faibis…. Si intr-o zi, cam acum un an, primesc de la unchiul Faibis o suta de dolari. O suta de dolari sunt ceva, nu? Oricand si oriunde, fie criza cat de rea, o suta de dolari raman o suta de dolari. Ce sa-ti spun, ne-am bucurat grozav…
– Inteleg foarte bine, il asigur. O suta de dolari sunt…
– Exact! Si atunci imi spune Liuba, nevasta-mea, de luni de zile nu mi-am cumparat o pereche de pantofi mai ca lumea, ce-ar fi sa profitam de ocazie si sa ma incalt si eu mai modern, ca m-am saturat de sandale marca „Talpa lui Ilici”. Ce puteam sa-i spun? Aveam o suta de dolari la care nici nu m-am asteptat, asa ca i-am dat pe niste pantofi italienesti. Nu trec doua zile si vede navasta-mea la super un serviciu de cristal. Nici nu stii, imi zice, de cand imi doresc eu asa un serviciu de cristal, ca madam Brodiciche are tot asa unul si-mi scoate sufletul de cate ori vin la ea in fiecare zi. Spun eu, e mai bie sa nu te duci la ea, decat sa aruncam banii pe sticlaria asta care e buna numai s-o stergi de praf. Pe scurt, ca sa n-o mai lungim, am adus eu argumente foarte sanatoase si pana la urma am cumparat serviciul. Dar nu m-am amarat prea tare, vorba aia, daca nu primeam o suta de dolari si primeam cadou un serviciu de cristal, ce era?!
– Calul de dar…
– Exact! Si peste vreo doua saptamani imi spune Liuba, stii ceva, am o ideie. Chiar in clipa cand mi-a spus ca are o ideie, am simtit asa un junghi usor in stanga, dar n-am vrut s-o sperii. Tot am primit o suta de dolari la care nu ne-am asteptat, zice ea, ce-ar fi sa-mi cumpar o haina de piele moderna?!
– Inteleg foarte bine, si-ati cumparat haina de piele.
– Exact! Dar sa stii ca nu m-am omorat. Ce era daca nu primeam cadou o suta de dolari? Ce era daca primeam un pachet cu o haina de piele din Canada? Nu ma bucuram? Ma bucuram, noi sa fim sanatosi, altii au necazuri mai mari…
– Fereasca Dumnezeu…
– Da, dar nu m-a ferit pentru ca dupa o pauza de, hai sa zicem o luna, ce crezi ca-mi zice Liuba? Ai vazut ce lantisor cu diamante are madam Gurnist? Ea isi poate permite si noi nu? Vreau si eu asa ceva. Mama draga, i-am spus, ce rost are sa cumperi la fel cu ea?
– Bun argument.
– Te cred. Chiar si Liuba mi-a dat dreptate. Ai dreptate, mi-a spus, noi o sa cumparam ceva mult mai grozav! Tot am primit o suta de dolari pe daiboje, o s-o inebunim pe madam Gurnist…Asa ca am cumparat un pandantiv cu diamante, de atunci am ramas cu un sughit care ma apuca la serviciu. Si ca sa ma linistesc, imi spun: ce era daca nu primeam cadou o suta de dolari? Divortam? Nu divortam, cine are acum putere sa divorteze? Si cand gandesc asa, sughitul ma lasa…Acuma, hai sa-ti spun sfarsitul. Ieri am primit inca o suta de dolari. Am o mare rugaminte la matale. Eu ii schimb in sekeli israelieni, ti-i dau matale si cand o sa fim impreuna cu Goldita, aranjam noi treaba asta, te rog sa-mi imprumuti niste parale, imi plasezi banii si gata!
– Si la ce o sa ajute?
– Cum la ce? Sa stie Goldita ca am datorii pana si la unul ca dumneata, isi mai poate permite s-o faca pe cucoana?

Lasă un răspuns