«

»

Prof. univ. dr. Mircea Lăzărescu, la o lansare de carte: Hermeneia de Mirela Ioana Dorcescu

Vineri, 5 aprilie 2019, am urcat, direct din viața cotidiană, în Sala de cenaclu a Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor şi a revistei „Orizont”, unde s-a lansat cartea Hermeneia a Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu. La prezidiu, alături de Cornel Ungureanu, stăteau soții Foarță și soții Dorcescu, astfel încât am avut, în fața mea, doi dintre cei mai de seamă poeți ai României.

Într-o ambianță de emoționantă prietenie, s-a vorbit despre cariera și lucrările Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu – de la cercetarea lingvistico-poetică, la roman și eseistică – și despre originala lucrare ce se lansa. Ajuns acasă, m-am retras în una din chiliile locuinței mele și am început să parcurg cele trei cărți, pe care soții Dorcescu mi le-au înmânat când am ajuns, intrând, acum, prin lectura lor, într-o mirifică lume.

Prima carte parcursă a fost, desigur, Hermenia care e închinată, în întreaga ei substanță, Poetului Eugen Dorcescu și împlinitei relații a acestuia cu autoarea.

Cel dintâi capitol pleacă de la un mai vechi eseu al Poetului despre secțiunea de aur (sectio aurea, numărul de aur) în poezie. Autoarea analizează, din această perspectivă, o serie de texte ale lui Eminescu, Blaga și și ale altor poeți români, în final și câteva ale lui Șerban Foarță, dar mai ales, ale lui Eugen Dorcescu. Cei doi, pe care, mai devreme, îi întâlnisem, la „Orizont”, în carne și oase, erau acum invocați ca voci, ca duhuri creatoare de artă poetică majoră. Cel care ne recitase, cu câteva ore în urmă, poezia sa În tăcere (Eugen Dorcescu), devenea, în paginile cărții ce o citeam, cauza formală și finală a unor structuri poetice de o frumusețe transtemporală.

În capitolul următor, Mirela-Ioana Dorcescu se concentrează pe această voce, inserând în text o suită de studii redactate în ultimii ani asupra poeticii sale. Se începe cu anul 2015 și culegerea Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Registrul abordării e acum altul, neocolindu-se conjecturile existențiale nemijlocite, ca, de exemplu, fericirea și apoi drama finală a cuplului Olimpia-Octavia Berca – Eugen Dorcescu, context lumesc din care a izvorât extraordinara poezie a volumului menționat. Urmează alte studii succesive, centrate, în mare măsură, pe identitatea arhetipală a Poetului, care, „în metatextul poeziei se comentează pe el însuși“: Lupul (2016), Râul (2018), Drumul (2019). Studiul Rimele rare (2017) subliniază orizontul transcendent ce dimensionează trăirile și lirismul Poetului.

Trecând mai departe, paginile ne mută într-un cu totul alt registru, într-o atmosferă de jurnal, cronică, sau chiar reportaj. Citesc, astfel, secvențe narative din aceeași perioadă, 2017-2019, în care autoarea apare, împreună cu Poetul Eugen Dorcescu, în situații precizate în timp, printre rude, prieteni, cunoștințe, de data aceasta în calitate de soție a sa, participând la evenimente bine determinate. Astfel, de pildă, plecând de la Carani, se ajunge la o vizită făcută la cripta fostului Mitropolit Vasile Lazarescu, despre care autoarea, nepoată a ierarhului, scrisese un roman; apoi, un drum la Bozovici, cu ocazia lansării unui volum de poezie… participarea la Festivalul de poezie de la Uzdin, unde Eugen Dorcescu a primit Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”… o lansare de carte (romanul Celesta al Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu) în Biserica din Piața Dacia… secvențe dintr-un Revelion petrecut împreună cu familia Foarță… momente din anul aniversar 2017 etc. Viața cotidiană se desfășoara calm, decantând buna așezare a noului cuplu printre cunoștințe și oamenii de cultură ai locului… printre oameni ai Bisericii…. etc. Duhul creator de artă majoră, Poetul cu identitate arhetipală, e, aici, în circumstanțele evocate, printre noi, un om ca toți oamenii….Dar, când ia, public, cuvântul, pe o temă, spusele sale se încarcă de gravitate…….

În final, autoarea punctează încă o ipostază a existenței umane, cea din efigie. Sunt invocate, pe scurt, câteva personalități plecate dintre noi, de la Catedra de specialitate a Universității de Vest: doamna Profesor Comloșan, apoi Corina Sein, Vali (Bobină Vucovan).

Am închis cartea. În cele din urmă, stai și te gândești: „Omul!”…. Nu se încheie prin ceea ce trăiește și face, mai ales dacă are un har aparte și o existență marcată de patos spiritual…. iradiază în poveștile și comentariile despre el…..plutește întru Logos…

Am luat și cea de-a doua carte primită, Elegiile de la Carani de Eugen Dorcescu (2017). Ca un lector ce s-a atașat de volumul Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015), am receptat miracolul prin care un muritor, ce-și împlinește, până la capăt, suferința pierderii, poate ajunge la o – poate nesperată – renaștere. Primul grupaj de poezii din volum, fiecare având un titlu, se încheie, semnificativ, cu o paradigmatică Triadă, în care găsim, de la început, versurile reper: „În orice loc și clipă, eram trei:/ Eu, El Shaddai și amintirea Ei”, pentru a se încheia cu strofa: „În sufletu-mi de-azur, veghează trei:/ Tu, El Shaddai și amintirea Ei”: cu completarea de la mijloc: „Pe tine, oare cine te-a trimis?/Ea?El Shaddai? Sau propriu-mi abis?”…..Cât privește Elegiile propriu-zise, putem citi în 2: „O, nu!/ Lumea începe, se/reîncepe,/ da, reînvie,/ vai, ce miracol/”…iar în ultima elegie (17): „…Universul real/își caută drum/și-nlătură/universul/himeric…”.

Ca și restul poeziilor lui Eugen Dorcescu, și acestea sunt miraculoase… și de o profundă sinceritate. Cele scrise până la vârsta de 75 ani dau greutate și solemnitate recentelor elegii. Iată, e posibilă o dragoste autentică și profundă la această vârstă postmatură… pe fundalul unei existențe ce a fost plină de încrâncenare și aspirații supreme… după istoria unei iubiri autentice, dusă până la capăt, în fața urnei funerare… În atmosfera profunzimilor spirituale, e posibil gestul Păsării Phoenix.

Cel de-al treilea volum primit, Marea cea mare/ Por el gran mar, aparținându-i marelui poet spaniol Andrés Sánchez Robayna (și tradus din castiliană de Mirela-Ioana Dorcescu) mi s-a părut un poem de largă respirație… sau, mai bine zis, în preajma căruia poți respira în voie… și care se joacă „între amintire și prezență”… „în lumina reverberantă a timpului”. Nu pământul, ci marea e acum cea „din care am venit și la care ne vom întoarce… sub arcadele celeste, prin marea cea mare a timpului”.

Acestea sunt ultimele cuvinte ale poemei traduse. E de înțeles, atunci, că încrâncenarea telurică a lupului – cavaler și trubadur – , arhetip al Poetului Eugen Dorcescu, se simte aproape de liniștea acestei poezii, într-un moment când redescoperă seninătatea… alături de cea care traduce poemul.

Am închis și ultima carte. Era seară. M-am întins și mi le-am pus pe toate trei pe piept.

Se încheia o zi. Ce zi! Era o liniște aparte. Ce liniște!

Ca octogenar, care, în viața sa, a trăit și a văzut multe, parcă m-aș fi cufundat în pacea fabuloaselor adâncuri ale Mării celei mari.

Lasă un răspuns